Relaţiile
internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse
sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu
înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales
din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță
majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu
totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în
momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar.
Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și
flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca
atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare
antiamericane).
N.B.:
Apropo de trupele de ocupație, ne informează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul
din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune,
legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”. În paragraful
următor, marele istoric adaugă că de-abia în vremea împăratului-filosof Marcus
Aurelius (161-180), „crescând amenințarea barbarilor germanici înspre granițele
de nord-vest ale Daciei, a fost adusă o a doua legiune, legiunea V Macedonica,
așezată până atunci la Troesmis în Dobrogea de azi și mutată acum la Potaissa
(Turda)”. Făcând necesara precizare că circa 5000 era numărul soldaților
dintr-o legiune romană și că cel al modernilor mercenari din marea bază de la
Mihail Kogălniceanu este peste 10.000, avem nu numai material îndestulător
pentru o comparație temeinică între cele două situații politico-militare, ci și
rampa de lansare spre diverse speculații...
Revenind
la chestiunea datoriilor odioase (odious debt în limba engleză), trebuie
spus că ea devine concept de drept internațional, după ce Alexander Nahum Sack
(jurist rus, fost ministru al țarului Nicolae al II-lea, profesor de drept
financiar internațional la Universitatea din Sankt Petersburg, până la lovitura
de stat bolșevică din octombrie 1917, apoi la mari universități din Europa și
Statele Unite) elaborează în anul 1927 Teoria
datoriilor odioase, care înfățișează următoarele caracteristici ale
acestora:
1)Guvernul
contractează împrumut fără acordul cetățenilor, acord obținut în urma unui
referendum;
2)Împrumutul
nu este făcut în folosul real al
cetățenilor (al tuturor cetățenilor, adaug eu, nicidecum doar în folosul
descurcăreților, așa ca în strâmbul nostru postdecembrism, sau al
nomenclaturiștilor, activiștilor și trepădușilor bolșevici în sinistrele
distopii antedecembriste, respectiv în cele globalisto-neomarxiste din prezent
și viitor);
3)Împrumutul
se acordă, deși creditorul este conștient (are știre) de existența primelor
caracteristici ale acelui împrumut.
Dar iată
ce scrie chiar Alexander Nahum Sack despre o asemenea situație: „Dacă o putere
despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci
pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l
combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat.
Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o
datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu
căderea acestei puteri”.
Mă
grăbesc să arăt că acest principiu n-a rămas doar la stadiul de spectaculoasă
teorie, ci chiar s-a concretizat/materializat de-a lungul timpului în mai multe
țări, care au știut (au avut voința trebuincioasă!) când și cum să-l pună la
treabă: Grecia (după criza financiară din 2007, face dovada că doar 8% din
banii împrumutați au fost destinați cheltuielilor guvernamentale, restul – sub
o formă sau alta – ajungând de îndată la creditori, precum și că acordurile au
fost trecute prin Parlamentul elen cu flagrante încălcări ale Constituției),
Portugalia, Irlanda, Mexic, Cuba, Nigeria și Ecuador (după seria președinților
trădători), dar mai ales Statele Unite în cazul Irakului (fără a menționa caracterul
odios al datoriei, obțin de la Clubul parizian o anulare, în trei rânduri, de
80% a datoriei irakiene) și Germania federală, care – potrivit Acordului de la
Londra din 1953 și cu sprijinul multor state (SUA, Marea Britanie, Franța,
Italia, Spania, Grecia etc.) – obține reducerea cu 62% a datoriilor acumulate
„atât în perioada interbelică, cât și după război, până la data încheierii
Tratatului”.
Se
subînțelege că această consistentă clemență internațională în ceea ce privește
„datoriile odioase” (firește, dimpreună și în fecundă legătură cu mentalitatea
teutonică și Planul Marshall) a contribuit în mod decisiv la refacerea
economiei Republicii Federale a Germaniei, respectiv la lansarea Germaniei
reunificate (de după căderea Zidului Berlinului) între cele mai dezvoltate țări
ale planetei (PIB-ul pe locuitor o situează după SUA și China).
Datoria
externă a României postdecembriste a ajuns la peste 150 miliarde euro. Cum
toată această datorie s-a făcut fără consultarea cetățenilor și cum numai o
mică parte din acești bani au ajuns la cetățenii de rând sub forma mascată a
mitei electorale (firimituri azvârlite angajaților și pensionarilor în
interminabilele noastre campanii), căci grosul lor se regăsesc în veniturile
nesimțite și în averile necușere ale bugetarilor de lux (politruci,
sinecuriști/descurcăreți, foști și actuali securiști, magistrați, polițiști, ghinărari ș.a.m.d.), e clar că și pe
meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina „datoriilor odioase”,
dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu
siguranță pentru majoritatea lor.
Dar
voința politică dâmbovițeană în acest sens este la fel ca aceea de-a desființa
sinecurile și privilegiile sociale, respectiv ca mult discutata micșorare a
enormului decalaj dintre veniturile bugetare sfidătoare (cacademicianul Mugur Isărescu-Manole, de pildă, încasează lunar
peste 100.000 lei) și cele minime (cică legal nu pot să fie mai mici de 1200
lei).
Că, de,
dacă într-adevăr s-ar dori politic acest lucru drept și logic, atunci am asista
mai întâi, cu îndreptățită satisfacție, la confiscarea atâtor averi necușere și
la exemplara pedepsire a tâlharilor cu ștaif, nicidecum la amețitoarea
tărăgănare a proceselor cu greutate și, în final, la prescrierea celor mai
ticăloase fapte de corupție.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
30 oct. 2024
