de Aurelia OANCĂ
Mai cade-o frunză roșie-n cărare,
Mai plânge cerul cu albastre ploi,
În suflet se adună întristare,
Iar pomii stau în drum, de frunze goi.
Mai trecem
iar pe drumul cu castanii
Ce policandre albe-atunci aveau,
La tâmple ni s-au pus grămadă anii,
Dar parcă-aș spune că eu nu îi vreau.
O clipă
efemeră îmi trezește,
O amintire-n care eram noi,
Cei doi eroi din tainica poveste,
În care ne credeam feriți de ploi.
La braț cu
timpul trec din nou pe-alee
Și-mbrățișez cu gândul un minut,
Ce parcă poartă-n el o azalee
Sădită pe tărâmul vechi, știut.
Fereastra
zării îmi arată cerul
Iar ochii mei salută-al său azur,
Accept acum cu dragoste misterul
În care viața mea e aur pur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu