Încetul cu încetul începem să ne lămurim ceea e și cu Ianis Hagi. Născut în urmă cu 26 de ani la Istanbul, pe vremea când tatăl său, Gheorghe Hagi era antrenor la Galatasaray, Ianis a fost și a rămas un produs 100% marca Gheorghe Hagi. Un fotbalist tras de păr, învelit în staniol, și aruncat în arenă pe post de geniu. Fiind luat în brațe de presă, aplaudat la fiecare șut pe poartă, foarte greu publicul s-a lămurit ce-i cu el. Și azi sunt, probabil oameni din galerii care îl adoră.
Cu personaje marca Ianis Hagi m-am intersectat deseori de ori în viață. Mai cu seamă în vremea liceului. Erau fii de somități, fii de profesori universitari, de medici emeriți, de șefi de filarmonică sau chiar fii de fotbaliști. Profesorii se uitau la ei ca la niște genii. Erau vedetele școlii. Scriau poezii, făceau grafică, balet, pictură, cântau la vioară, la pian, participau la olimpiadele de matematică, de istorie, geografie și de limba română. Întotdeauna veneau cu diplome și rezultate meritorii. Aveau 10 pe linie la toate materiile. În ciuda eforturilor făcute de familie și de profesori nu s-a ales mare lucru de capul lor. Trecerea timpului a arătat că geniile nu erau chiar genii. Ci doar feciori de bani gata, cu multe ifose și pretenții ce s-au dezumflat în timp.
Am impresia că așa se întâmplă, din păcate, și cu Ianis Hagi. La pomul lăudat nu de duce cu sacul, spune un vechi proverb românesc. Noi ne-am dus. Și am rămas dezamăgiți.
Povestea lui îmi aduce aminte de fiul unui celebru antrenor al Politehnicii Iași anilor șaptezeci, venit de la București ca să scape echipa ieșeană de retrogradare. A fost atât de bun, încât i-am uitat până și numele. În memorie îmi sună un nume care începe cu M și se sfârșite cu escu. Gil Mărdărescu, parcă. Am căutat pe Google numele antrenorilor ieșeni din acea perioadă, am apelat și la ajutorul IA, dar nu l-am găsit decât cu mare greutate. De, ce să-i faci, memoria îmi mai joacă și feste. Și, se pare că și în cazul IA memoria nu funcționează întotdeauna ca un ceas elvețian. Era pe vremea când eram pasionat de fotbal și de Politehnica (pe atunci echipa se numea altfel). A trecut mult timp de atunci.
Ei, bine antrenorul salvator nu a venit singur, ci l-a adus și pe fiul lui, și l-a băgat în echipă. Mult timp, presa locală l-a protejat. L-a protejat și cea centrală. Dar, la un moment dat, nu l-a mai putut proteja. Nu exista meci să facă gafe și să nu fie huiduit. Era huiduit și numai el, ci taică-său.
Mi-a rămas de atunci în minte o frază pe care a rostit-o Mircea Radu Iacoban, care transmitea meciul la radio.
„...Are loc un atac al Politehnicii la porta adversa. Apărarea oaspeților e în derută. La un moment dat, mingea ajunge la fiul antrenorului, se lovește de el și iese afară.”
Și comentariul lui Mircea Radu Iacoban, ca într-un teatru absurd: „Mingea ajunge la Mărdarescu, mă rog, la fiul său și se lovește de Mărdarescu ca de colțul mesei, și iese afară din terenul de joc..”
Ascultându-l, meciul era transmis în direct la difuzoare, tot stadionul a izbucnit în aplauze.
La scurt timp, au urmat și huiduielile...
Nichita Danilov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu