În toată istoria sa, omul s-a raportat
în permanență la natură, cu care a avut (continuă să aibă) nenumărate și
complexe legături, reflectate în toate ipostazele vieții sale materiale și
spirituale. Legătura indisolubilă cu natura (în diferitele ei forme de
manifestare, precum și în întreaga ei diversitate geografică și istorică) s-a
concretizat în trăirile lăuntrice și activitățile practice ale tuturor
oamenilor, îndeosebi în operele semenilor cu adevărat providențiali (artiști,
gânditori, savanți, reformatori religioși), mereu în căutare de mai bine, mai frumos, mai drept
și mai plăcut Atoatefăcătorului. Da,
căci natura este templul divin în care omul viețuiește și-și deschide sufletul,
mai bine spus în care muncește, se roagă, iubește, meditează și-și regenerează
speranțele.
În ceea ce-i privește pe artiști, mai
ales pe poeți (de ei se va vorbi în continuare), aceștia se străduiesc ca, în
cele mai inspirate imagini, să înfățișeze semenilor sublimul dragostei pentru
lumina, căldura și parfumul din creație
(natura înconjurătoare și cea din lăuntrul omului), într-un cuvânt să-i
atotumanizeze prin cele trei mari componente ale sentimentului naturii la
literați: descriptivă (reprezentată
în mod deosebit de specia lirico-picturală numită pastel), meditativă (evident, cu latura ei nostalgică) și fantezisto-fantastică (totală libertate
a zămislirii, specifică romanticilor).
În
poezia românească, cele mai vechi abordări ale rezonanței cu natura se regăsesc
în folclor (imagini inedite, de o remarcabilă frumusețe), dar și în primele
manifestări ale poeziei culte (Costache Conachi, poeții Văcărești, Ion Heliade
Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu etc.). La Ienăchiță Văcărescu, de pildă
(„Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării
o floare/ Ca o lumină..”), dar și la primii noștri poeți moderni, natura nu
este propriu-zis o temă, ci mai degrabă servește ca pretext pentru o altă temă,
ea fiind doar cadrul declanșator pentru stări sufletești nelegate direct de
mediul înconjurător.
Începând
cu Vasile Alecsandri, natura - sursă de inspirație pentru poeții pașoptiști
- devine o temă fundamentală în întreaga
poezie românească, primul mare poet român până la Eminescu, „acel rege-al
poeziei, veșnic tânăr și ferice”, impunând în literatura noastră ca specie
lirică pastelul.
Pastelurile scrise în perioada de
maturitate, sunt – ne spune însuși bardul de la Mircești - rodul iubirii sale
față de neamul românesc și față de natura pitorească a patriei: „Dacă
împrejurările m-au făcut poet, aceasta am s-o mulțumesc poporului român din
care m-am născut și care cuprinde în sânul său comoara nesecată de cea mai
sublimă poezie”. Termenul de pastel, preluat din pictură, definește o poezie
descriptivă, dominată de tehnica picturală, în care este exprimată o atitudine
detașată față de un aspect din natură.
Pastelurile bardului, numite „poeme
sublime” de Bogdan Petriceicu Hasdeu și „cea mai mare podoabă a poeziei lui
Alecsandri” în opinia lui Titu Maiorescu, descriu anotimpurile („Sfârșit de
toamnă”, „Iarna”, „Mezul iernei”, „Oaspeții primăverii”), diverse fenomene ale
naturii („Viscolul”, „Gerul”, „Noaptea”, „Dimineața”), natura din jurul
Mirceștilor („Malul Siretului”, „Concert in luncă”, „Serile la Mircești”) sau
muncile câmpului („Secerișul”, „Plugurile”, „Sămănătorii”) etc. La rândul lui,
criticul George Călinescu le considera „un calendar al spațiului rural si al
muncilor câmpenești”... Pastelurile lui Alecsandri se caracterizează în primul
rând prin folosirea corespondențelor dintre sentiment și natură, obiectivitatea
descrierii, stilul impersonal, oralitate, claritate și naturalețea stilului. De asemenea, prin
predominanța imaginilor vizuale, a epitetului și comparației, iar din punct de
vedere prozodic se impun atenției prin dispunerea versurilor în catrene, ritmul
trohaic și rimă împerecheată. Însă, principala caracteristică a pastelurilor
lui Alecsandri o constituie ideea de luminozitate a naturii și imaginile
strălucitoare, predominant albe în poeziile ce surprind iarna, policrome în
celelalte poezii, toate alcătuind un univers de lumini și umbre, în combinație
cu imaginile vizuale, auditive și olfactive, statice sau dinamice, care
surprind giganticul tablou al fiecărui colț de natură : „Aburii ușori ai nopții
ca fantasme se ridică/ Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se ridică./
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur,/ Ce în raza dimineții mișcă
solzii lui de aur” (Malul Siretului).
În poezia lui Eminescu, ultimul mare romantic,
tema naturii se asociază cu cea a iubirii, dobândind noi valențe, infuzate cu
profunzimile filozofice ale frământatului său eu liric. Natura este la Eminescu
nu doar un cadru pentru consumarea iubirii și pentru meditație sau vis/reverie,
ci ea este o stare de spirit ce reflectă cele mai intense trăiri, senzații,
emoții și gânduri ale poetului, precum în Dorința
și Sara pe deal: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe
prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund”, respectiv: „Sara
pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele
plâng, clar izvorând în fântâne;/ Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”. Surprinsă
în cele două ipostaze, ce corespund universului terestru și astral, natura
eminesciană se leagă indisolubil de sentimentul iubirii, la rândul lui ilustrat
într-o diversitate de forme: de la
iubirea-vis, aspirație, dorință și ideal, până la sentimentul tragic al
dragostei neîmplinită sau chiar pierdută: „Vezi rândunelele se duc,/ Se scutur
frunzele de nuc,/ S-așază bruma peste vii -/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”
(De ce nu-mi vii). Elementele naturii
infinite, în veșnică mișcare și în continuu freamăt, se armonizează și
rezonează puternic cu ritmurile psihice ale poetului, așa ca in „Lacul”,
„Dorința”, „Floare albastră”, „Sara pe deal”, „O, rămâi” etc.
Feericele
pasteluri eminesciene, atât cele telurice cât și cele cosmice, se disting prin
echilibru și muzicalitate lingvistică, prin imagini vizuale, auditive, cromatice și olfactive, prin
prospețimea universului floral, prin strălucirea și fluiditatea apelor în lumina
lunii, împreună alcătuind un adevărat eden eminescian și, desigur, specific
românesc. Natura eminesciană, totdeauna cadru al manifestărilor umane, nu
descrie neapărat tablouri, nu conturează peisaje, ci mai degrabă încadrează și
amplifică un sentiment, o idee, o atitudine. „Poet al nopții
miraculoase și al visului” (Nicolae Manolescu), Eminescu devine un remarcabil
poet al naturii terestre și cosmice, o natură caldă, intimă și ocrotitoare în
poeziile unde dragostea apare ca aspirație; dimpotrivă, una rece, tristă,
distantă și mai săracă în elemente lirice, atunci când ilustrează iubirea
neîmpărtășită („De ce nu-mi vii”, „Melancolie”, „De câte ori, iubito”, „Pe
lângă plopii fără soț”etc.). Copleșit de tristețe, de singurătate, de
sentimentul neîmplinirii, poetul se refugiază în natura care-i ascultă dorurile toate - în mijlocul codrului
ocrotitor, lângă plânsul apei (același ca plânsul omului) sau sub troienirea
florilor de tei, taman ca într-un rai creștin al izolării și liniștii depline:
„Dar ea nu vine... Singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel
albastru,/ Încărcat cu flori de nufăr” (Lacul).
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
15 iulie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu