Coșbuc
face din natură principala purtătoare a optimismului său, dar și a concepției
active asupra vieții, natura fiind ilustrată în ipostaza ei idilică: „Și e liniște pe dealuri/
Ca-ntr-o mănăstire arsă;/ Dorm și-arinii de pe maluri,/ Și căldura
valuri-valuri/ Se revarsă” (În miezul
verii). Întocmai ca Alecsandri, Coșbuc descrie anotimpurile și sărbătorile
din lumea satului, reușind să cuprindă întreaga viață a satului ardelenesc ca
într-o uriașă și captivantă monografie
lirică, natura deseori personificată nefiind doar martora vieții țăranului, ci
ridicată la rang de prieten, confident, frate și părinte: „Vom cânta și noi
ce-om ști,/ Cântece din carte./ Și, de va putea veni/ Vântul, și el va doini,/
Că e dus departe” (Concertul primăverii);
„Eu cred c-a obosit pădurea,/ Căci ziua-ntreag-a tot cântat/ Și tace-acum
gândind aiurea./ Sub dealuri amurgește zarea,/ Se-ntunecă prin văi cărarea/
Și-i umbră preste sat” (Pastel).
Octavian Goga, în schimb, deși continuă
în parte linia coșbuciană, exprimă
durerile neamului său asuprit prin forța stihinică a elementelor
naturii, natura însoțind omul de-a lungul istoriei sale dureroase și fiind, în
același timp, martorul dezrădăcinării, al pierderii legăturilor cu lumea
satului: „La noi sunt codrii verzi de brad/ Și câmpuri de mătasă;/ La noi
atâția fluturi sunt,/ Și-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte țări/ Vin
doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece și flori/ Și lacrimi multe, multe...”
(Noi); „De ce m-ați dus de lângă
voi,/ De ce m-ați dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior de plug,/ Să fi rămas la
coasă” (Bătrâni); „La geamul meu de
lângă lac/ Se bate apa-n scânduri./ La geamul meu de lângă lac/ Se fac încet și
se desfac/ În mine-atâtea gânduri...” (Lacul).
La Alexandru Macedonski natura este
vindecătoarea suferințelor și a nevrozelor, iar eul liric se contopește cu
frumusețea ei magică, regăsindu-și puritatea și liniștea: „O roză-nflorește,
suavă.../ Ca nor risipit e necazul, / Puternic mă poartă extazul/ Spre-o naltă
și tainică slavă” (Rondelul rozei ce
înflorește); „Spre munți să merg/ În zbor alerg/Cu gândul,/ Și trec prin
văi,/ Pe tainici căi,/ De-a rândul” (Vis
de mai); „Și moare emirul sub jarul pustiei -/ Și focu-n odaie se stinge și
el,/ Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,/ Și frigul se face un brici de
oțel...” (Noaptea de decemvrie).
Fermecătoare, vie și autohtonă, natura lui Macedonski apare fie ca un peisaj
nocturn jovial, fie ca unul exotic, uscat, apăsător. Tema naturii macedonskiene
se subsumează atât robustului vitalism romantic (ciclul „Nopților”), cât și
căutărilor simboliste sau parnasiene (ciclul „Rondelurilor”).
George Bacovia, poetul dezolantelor
toamne ploioase și al copacilor desfrunziți, al iernilor ce transformă lumea
într-un imens cavou alb, al verilor toride, dominate de descompunerea
cadavrelor, al primăverilor nevrotice și iritante, recreează
o natura neprietenoasă și potrivnică, ce sugerează stări sufletești
ale eului liric, captiv într-un univers închis. Culorile, puține, dar căzând în
tușe groase (negru, alb, gri, roșu, galben, violet) se subordonează unor trăiri
interioare profunde: singurătatea, monotonia, spleen-ul, tristețea sfâșietoare,
deprimarea, neliniștea continuă, frica, groaza, angoasa, vidul interior,
pustiul existențial etc. Sunetele, prelungiri ale naturii, transmit și ele
mesaje brutale care apasă pe nervii poetului, precum țârâitul ploii monotone
interminabile, clipocitul noroiului pe trotuare, goarna de la cazarmă,
tic-tac-ul ceasului din turnul catedralei: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud
materia plângând.../Sunt singur și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre” (Lacustră); „Ninge grozav pe câmp la
abator/ Și sânge cald se scurge pe canal;/ Plină-i zăpada de sânge animal -/ Și
ninge mereu pe-un trist patinor...” (Tablou
de iarnă); „E toamnă, e foșnet, e somn.../ Copacii pe stradă oftează;/ E
tuse, e plânset, e gol.../ Și-i frig, și burează” (Nervi de toamnă). Există în
lirica lui Bacovia două constante fundamentale: prăbușirea și nevroza, marcând
deopotrivă dezechilibrul general al universului, și ipostaza creatorului
înspăimântat, alienat până la exasperare.
Aspecte complexe ale naturii, în măreția
sa, apar la Ion Pillat, care creează un pastel psihologic, peisajul devenind un
pretext pentru meditația eului liric asupra efemerității ființei umane, în
contrast cu statornicia naturii, cu accente din pastelurile lui Alecsandri
(refăcând universul senin în care a trăit și s-a format poetul), dar și din
Eminescu (comuniunea om-natura din „Revedere”).
Lucian Blaga, atras de fiorul
expresionist, dezvăluie o natură omniprezentă, încărcată de misterul inefabil
al lumii ce îmbracă forme mitice: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și
nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe
buze ori morminte” (Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii); „Eu zac în umbra unor maci/ fără dorinți, fără
mustrări, fără căinți/ și fără-ndemnuri, numai trup/ și numai lut” (În lan). În „Moartea lui Pan”, bătrânul
zeu al naturii, al vegetației și al ogoarelor apare neputincios, aproape orb și
trist, presimțindu-și sfârșitul, asta pentru că omul s-a îndepărtat de natură,
apropiindu-se de profetul religiei creștine. În volumele „În marea trecere” și
„Laudă somnului”, natura își pierde
atributele sacre, inocența și înfățișarea paradisiacă, poetul creând mai
degrabă un cadru neprietenos, într-o viziune apocaliptică, de stingere
universală, de care el însuși se simte străin și alient, chiar dacă în Sufletul satului susține că „veșnicia
s-a născut la sat”: „Îngenunchez în vânt. Mâine oasele/ au să-mi cadă de pe
cruce./ Înapoi niciun drum nu mai duce./ Îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea
mai tristă” (Epilog); „Dăinuie un
suflet în adieri,/ fără azi,/ fără ieri./ Cu zvonuri surde prin arbori/ se
ridică veacuri fierbinți./ În somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/
înapoi în părinți” (Somn). O împăcare a eului liric cu natura, cu
universul are loc în volumele „La cumpăna apelor”, „La curțile dorului”,
„Nebănuitele trepte”și „Vara de noiembrie”, în care eul liric simte nevoia
întoarcerii la lucrurile eterne, la valorile mitice din lumea satului, la
copilărie, la natura, căci aici, în mijlocul naturii „se vindecă setea de
mântuire”: „Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup, cu harul sub aripi/
cu-amurgul în trup” (Arhanghel spre vatră).
Tudor Arghezi, deși nu este un
pastelist, receptează natura ca pe o manifestare a divinului, cu ecouri firești
în măreția muntelui, dar și în universul mărunt, „al boabei și al fărâmei”:
„Din pietre sterpe și uscate/ Un fir de iarbă s-a ivit,/ Și vârful lui în
infinit/ A cutezat străin să cate” (Chemarea);
„Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct
amar și cu frunziș/ Țepos și aspru-n îndârjire vie” (Psalm).
Ion Barbu surprinde, în prima etapă a
creației sale, aspecte glaciale ale naturii, peisaje minerale, geologice sau
florale stilizate, recurgând la simboluri obiective (copacul,
banchizele, munții), dar și pasaje descriptive în etapa baladică și orientală,
în care evoca o lume pitorească de inspirație balcanică sau autohtonă.
Temele și motivele specifice, recurente
în poezia românească a naturii, deși prezente și în alte literaturi, devin
argumente solide pentru definirea specificului nostru național, prin importanța
lor și prin semnificațiile pe care le dezvăluie. Muntele sau dealul se regăsesc
în toată poezia românească, de la pașoptiști până la poeții moderni, cu
semnificația de aspirație către divinitate, către înălțimi, către sferele
superioare. Uneori, aceeași simbolistică o poate avea copacul, dar cu sensuri
care se deplasează către vitalitate și putere de rezistență, către legăturile
indestructibile cu pământul, cu destinul, cu viața (bradul, salcâmul, teiul,
stejarul, castanul, gorunul etc.). Pădurea, loc al vieții eterne, ocrotitoare a
îndrăgostiților ca în poezia romantică, spațiu luxuriant al eternei fericiri,
al copilăriei și al visului, poate fi și unul dintre semnele permanenței
naturii în contrast cu efemeritatea omului sau poate însoți omul ce-și plânge
jalea și revolta, ca în poezia lui Goga.
Dintre momentele zilei, cel mai des
invocate sunt dimineața devreme și seara, surprinse în acea lupta dintre
întuneric și lumina, dintre accesul la cunoașterea absolută și rătăcirea
sensurilor în ambiguitatea poeziei moderne. Tot astfel, referitor la
anotimpuri, se constată o predilecție pentru toamna în diferitele ei ipostaze,
de la moartea vegetației la cerul de plumb bacovian și ploile monotone,
obsedante, dar și la rodnicia și lumina din poezia lui Arghezi și Ion Pillat.
De-a lungul diferitelor epoci si curente
literare, fiecare poet și-a creat/își creează lumea operei, pornind de la
observarea atentă a realității pe care o transfigurează artistic, trecând-o
prin propria imaginație, sensibilitate și fantezie creatoare. De aici
multitudinea de aspecte ale naturii, surprinse în variate forme și imagini,
într-un univers terestru sau celest, în diverse momente ale zilei și în anotimpuri
diferite, asociindu-se cu alte teme ca iubirea, satul, copilăria, familia,
istoria, timpul, moartea.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
15 iulie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu