Una dintre teoremele noi ce se conturează, ale
dezvoltării țărilor, este dependența modernizării de calibrul decidenților și
al procedurilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu și-au
putut justifica nici măcar diplomele pe care le pretind, cu alegeri trucate sau
chiar anulate când nu convin rezultatele și în care se pilotează inși de mâna a
patra spre vârf, evoluează chinuit și se dezvoltă anevoios.
În 2012
președinte al Chinei a fost ales Xi Jinping, o personalitate care a prezentat
fără întârziere viziunea de strategie națională „China Dream”, axată, cum
constată comentatori occidentali, pe
„prosperitatea țării, mândrie și fericire colectivă și national rejuvenation”
(Robert S. Ross, Jo Inge Bekkevold, eds., China in the Era of Xi Jinping.
Domestic and Foreign Policy Challenges, Georgetown University Press, 2016,
p.118). Comentatorii au remarcat faptul că Xi Jinping „caută să lege
activitățile economice din China cu o emergentă strategie globală care să
asigure exportul de capital excesiv din țară, tehnologie și capacitate
industrială spre alții care au nevoie ….” (p.123). Președintele Chinei
promovează o politică orientată spre consens, care abordează pragmatic
obiectivele, în serviciul unei „întineririi a națiunii (rejuvenation of
nation)”. Această politică a reușit cea mai amplă mobilizare a chinezilor din
istoria modernă.
Președintele
Xi Jinping a declarat că „pentru a
realiza Visul Chinez noi trebuie să cultivăm spiritul chinez. Acesta este
spiritul național cu patriotism în miezul său și spiritul timpurilor cu reformă
și inovație în nucleu” (Xi Jinping, The Governance of China, Foreign Languages
Press, Beijing, 2014, I, p.42). Devizele puse în joc sunt elocvente: „timp
potrivit pentru a inova și a transforma visele în realitate”; „reforma și
deschiderea continuă mereu și nu au sfârșit niciodată”; „continuarea
cuprinzătoare a reformei”; „ameliorarea capabilității de guvernanță”;
„creșterea economică trebuie să fie genuină, nu gonflată”; „deschidere mai
largă spre lumea externă”; „tranziție spre creștere condusă de inovație”;
„dezvoltarea unei țări, a unei guvernări și a unei societăți bazată pe lege”,
„promovarea echității sociale și a justiției, asigurarea unei vieți fericite
pentru oameni”; „sporirea publicității și a elaborării teoretice”; „eliminarea
sărăciei și dezvoltarea accelerată în zonele sărace”; „educației mai bună și
echitabilă”; „abordare holistă a securității naționale”; „o eră nouă de progres
ecologic”; „o țară, două sisteme”; „a lucra împreună pentru cooperare mutual
benefică”; „un nou model al relațiilor dintre China și Statele Unite”;
„combaterea coruptiei și cultivarea
integrității” etc.
Xi Jinping
a preluat punctele despre integritate rostite de Hu Jintao în 2006, la
reuniunea consultativă cu cele două organizații politice din afara partidului
comunist – Liga Democratică a Chinei și
Asociația din China a Promovării Democrației (p. 435). Pe Confucius actualul
președinte al Chinei l-a asumat explicit. În 2014, la o reuniune privind the
rule of law Xi Jinping a amintit explicit ceea ce spunea Confucius: „oamenii se
vor supune dacă promovezi oameni drepți și înlături oamenii răului. Ei nu se
vor supune dacă faci contrarul” (2017, II, p.131). Într-o reuniune din 2016
consacrată lămuririi conceptelor dezvoltării, Xi Jinping a lămurit conceptul de „dezvoltare centrată
pe popor (people-centered development)” prin apel la opinia lui Confucius
despre „prosperitate împărtășită (shared prosperity)”.
Desigur că
în viața publică a Chinei actuale există și o reacție care vede critic economia
de piață și cere dezvoltarea unei clase mijlocii care să ducă la democrație și
reluarea unui anumit centralism al deciziilor. Sunt și adepți ai liberalizării,
care susțin inițiativa privată, dar nu o opun interesului public. Proiectul
dezvoltării Chinei moderne, al conducerii actuale a țării, asigurând
modernizarea avansată și lichidând în primă instanță corupția, este însă larg
împărtășit.
Are
acoperire, în orice caz, teza că sunt manifeste în China actuală trei curente
intelectuale, din care pleacă inițiative. Vederile sunt legate de nume
emblematice, intrate în istoria țării și în istoria universală: abordarea axată
pe egalitate a lui Mao Zedong, abordarea axată pe libertate și drepturi a lui
Deng Xiaoping și abordarea axată pe civism, educație și cercetare a lui
Confucius. Cele trei curente își asumă astăzi proiectul unei „civilizații a
Chinei cu caracteristici chineze” în varii domenii. Coexistența acestor curente
formează, de altfel, specificul intelectual al Chinei actuale (Gan Yang,
<Das Verbinden der drei Traditionen> in der neuen Ära: Die Verschmelzung
von drei Traditionen und das Wiederstarken der chinesischen Zivilization, 2005,
în Daniel Leese, Shi Ming, Hrsg., Chinesischen Denken der Gegenwart.
Schlüsseltexte zu Politik und Gesellschaft, C.H.Beck, München, 2023, p.176).
Nici o țară nu are asemenea constelație de tradiții active în acest moment, iar
China profită căutând să le valorifice. Opiniile chinezilor se diversifică în
legătură cu legarea concretă a acestor tradiții.
În procesul
modernizării China pune capăt unor tradiții, încât înăuntrul țării se discută
aprins. De pildă, în 2004 s-a înlocuit, după 1300 de ani, ceea ce a întreținut
încrederea populației în valoarea elitei societății – „sistemul examenelor
imperiale”. China și-a recrutat multe secole elita prin examene an de an, la orice vârstă, pentru a obține
titlul de Jinshi, pe care împăratul îl recunoștea, iar individul avea acces la
anumite poziții în societate. În cursul modernizării acest sistem a fost
înlocuit cu unul mai suplu, bazat însă tot pe performanța efectivă a
individului în pregătire. China își modernizează viața, dar caută să nu scadă
motivația și standardele înalte de pregătire a cetățenilor. Analiștii americani
constată că în China grija pentru pregătirea competitivă a noilor generații
este în prim plan, viitorul fiind pregătit atent.
Este foarte
clar pentru chinezi că istoria i-a pus în legătură cu Vestul și infirmă orice
tentație de izolare. Nu se mai poate înțelege China nici de către chinezi fără
a înțelege Vestul. Pe acest fundal, pledoaria dominantă în China actuală este
pentru conlucrarea dintre China și Vest prin adâncirea de fiecare parte a
înțelegerii celuilalt. „Pentru noi nu
este vorba de a studia China și Vestul în opoziție unul față de altul, ci mai
curând de a studia mai adânc și mai cuprinzător Vestul” (p.189). Aceasta nu
înseamnă a copia, căci modernizarea nu constă în imitare, iar „cunoașterea a
ceva nu înseamnă a-l recunoaște ca necesar pentru tine”.
Teoreticieni de prim rang din China de astăzi discută valabilitatea
distincțiilor consacrate de istoria modernă dintre stânga politică și dreapta
politică. În continuare au trecere vederile unui intelectual, Li Zehou, care
s-a sprijinit de-a lungul deceniilor pe Marx și Kant și a argumentat că este
nevoie ca iluminismul să fie folosit nu numai în sfera ideilor, ci și în viața
Chinei, după ce a obiectat lui Mao Zedong că în concepția sa asupra Chinei
lipsește abordarea revoluției burgheze și a preocupărilor de democratizare.
Problema
cheie în jurul căreia se discută rămâne însă valorificarea moștenirii impozante
a lui Confucius în contextul modernității actuale. Directorul Societății
Confucius, Tang Wenming (Universitatea Tsinghua, Beijing), susține că viziunea
confucianismului ar fi imună la derapajele modernității și ar asigura Chinei o
modernizare fără imitarea vreunei alte țări. În poziție alternativă, Chen Ming
este de părere că la Confucius nu este vorba de o teorie politică, iar
învățătura sa este o „filtrare cognitivă” a diferitelor poziții politice.
Istoria recentă a confucianismului este aceea de a fi „parte a unui mozaic în
societate, care adoptă atitudinea moderației. Spre deosebire de Guomindang și
de Partidul Comunist, confucianismul nu a căpătat ocazia adecvată de a întemeia
un partid, respectiv de a-și articula propriile sale scopuri și discursuri
politice” (p.192). În plus, China a intrat în procesul globalizării, încât o
„recalibrare ideologică” a devenit necesară. China trebuie modernizată, dar
modernizarea ei nu se poate face copiind alte țări. „În China se ridică
problema transformării unui imperiu tradițional într-o formă de stat
modern”(p.193). Sunt necesare idei noi, căci nu dă rezultate preluarea
tradițiilor ideatice ale statului
național din alte țări.
Nu dă
rezultate copierea modernizării din Vest, oricât de performantă este aceasta.
Punctul de plecare nu poate fi, în mod realist, altul decât „națiunea chineză”,
iar sub acest aspect confucianismul are multe de spus. „Visul chinez” la
modernizare se poate satisface doar cu contribuția confucianismului. Acest fapt
este asumat și de către cei care conduc China actuală, care au renunțat la „idealul
universal, speculativ și utopic” în favoarea „satisfacerii nevoilor interne ale
națiunii chineze”(p.195).
Iar
confucianismul se deosebește de Daoism. Ambele înțeleg lumea admițând că Cerul
este esența supremă și că în modernizare în joc sunt valori esențiale pentru
umanitate. Dar confucianismul consideră că Cerul și Pământul au de a face cu
păstrarea vieții omenești, încât
conceptul cheie al confucianismului este cel de „umanitate”, de omenie.
„Aplicat în filosofia politică, este vorba în cele din urmă de considerarea
dezvoltării pașnice a vieții ca valoare supremă, sau, pentru a cita Cartea
despre moderație și măsură: a se realiza pe sine și a chema la viață restul, ca
și <a ajuta toate de sub Cer să-și împlinească viața proprie>” (p.195-196).
Este ceea ce Aristotel exprima atunci când a numit „fericirea” drept bine
suprem al vieții umane. „Optimum-ul
politic, pe care Confucius l-a numit <sfânt (sheng)>, consta în
aceea că oamenii ajung cât mai cuprinzător posibil satisfăcuți și se cultivă ei
înșiși, pentru a asigura poporului o viață pașnică” (p.196).
Acest optimum este convergent cu principiul modern
al guvernării poporului de către popor și pentru popor și cu valorile
„naționalitate”, ,„drepturi ale popoarelor”, „bunăstarea poporului” din
constituțiile moderne. Abraham Lincoln a
exprimat cel mai clar, în Gettysburg Address, principiul, iar Sun-Yatsen a
afirmat cele trei valori. Confucius a apărat ideea „statului familie
(Familien-Staat)”, dar aceasta nu înseamnă că nu a înțeles problema
„străinului”, cum spun unii. La el „statul familie este legat cu principiul
<Toți de sub Cer (Alles unter dem Himmel)>” (p.196). „Iubirea”, cunoscuta
valoare confuciană, este aici inclusă – ea începe, așa cum cerea Confucius, cu
iubirea aproapelui.
Conform
viziunii modernizatoare, individul se ridică mai presus de familia sa, până la
nivelul statului, urcând trepte. „Armonia” este un concept confucian – unii,
chiar gânditori din Vest, îl socotesc supraordonat în raport cu „libertatea”.
Dar ceea ce este cel mai important este faptul că „armonia” este legată de o
construcție în trepte a statului, pe care individul le poate parcurge. Chen
Ming rezumă optica sa în felul următor: „Dacă noi considerăm visul chinez din
perspectiva convingerii și a filosofiei politice, atunci socotesc următoarele
trei aspecte ca deosebit de importante. Primul, depășirea stângii și dreptei
pentru a ne întoarce pe pământul patriei noastre. Al doilea, legarea celor trei
tradiții pentru a restabili totalitatea istorică. Și al treilea, înnoirea
partidului stat pentru a trece de la versiunea bazată pe teoria claselor
sociale la versiunea treptelor, care se bazează pe teoria statului națiune. Pe
această cale se va împlini direcția unei mari reconsolidări a națiunii chineze mai
clar, în ritm continuu” (p.197).
Chen Ming
amintește că la un moment dat chiar Mao Zedong a spus că țara sa, China, ar
trebui să urmeze tot ceea ce s-a făcut de la Confucius la Sun Yatsen (p.209).
„Conceptul națiunii chineze este inclusiv, nu exclusiv. El nu ia nici clasele
sociale ca punct de plecare. A plăti respect continuității istorice cere
construcția unui întreg istoric” (p.210). Pentru această abordare, „premisa și
condiția obligatorie constă în aceea că teritoriul nostru nu este rupt și comunitatea
poporului nu este scindată” (p.212). Și partidul care conduce vine reconstruit.
”Partidul a fost înființat spre a servi statul și poporul” (p.215). Postulatul
lui Confucius – „toți de sub Cer (Alles unter dem Himmel)” are actualitate, iar
conducerea societății are înainte de toate obligații față de restul. Apelul lui
Sun Yatsen, care cerea conducerii idealism, entuziasm, răspundere și
disponibilitate la a se sacrifica (p.215), este, de asemenea, actual. China are
mai multe partide astăzi, dar „pentru a păstra unitatea națională și standardul
de viață a unui nivel modest nu ne rămâne altă alegere decât a vedea binele și
a spera la ce-i mai bine” (p.218).
China
actuală are intelectuali informați la cel mai înalt nivel și capabili să dea
soluții proprii. Qiu Feng (pseudonim al neoconfucianului Yao Zhongqiu, profesor
la Universitatea poporului din Beijing) consideră confucianismul rădăcina
culturii chineze, care o imunizează față de crize, chiar dacă evoluția
modernității i-a afectat centralitatea în viața Chinei. În reacție, Liu Qing spune că „în China
actuală confucianismul nu mai reprezintă <rădăcina culturii>” (Liu Qing,
Das Wiederaufleben des Konfuzianismus und die moderne Politik, 2012, în Daniel
Leese, Shi Ming, Hrsg., Chinesischen Denken der Gegenwart. Schlüsseltexte zu
Politik und Gesellschaft, 2023, p.228). Se poate spune altceva: Confucius a
creat o tradiție majoră a civilizației umane, dar „cultura chineză are ca
totdeauna subiectivitatea ei proprie și specificul, iar confucianismul este
numai o parte a întregului (s-ar putea să fie chiar o parte importantă), dar
ortodoxia în materie nu mai este valabilă” (p.229). Desigur, „multe idealuri și
învățături confucianiste (mai ales <calea celui nobil>) ar putea ajuta la
a depăși defectele modernității”(p.230).
Mulți
încearcă folosirea confucianismului ca politică. Numai că „spus fără ocolișuri,
cred că multe dintre ideile și planurile confucianismului politic subestimează
serios limitările la care modernitatea constrânge politica” (p.233). „Lumea
vieții trăite (Lebenswelt)” a vieții chineze actuale este compus din tradițiile
chineze, dar și din cultura modernă a Chinei și din cultura modernă venită din
afara Chinei. „În practicile culturale din China Vestul este deja inerent”.
„Altfel spus, în China de astăzi factori care sunt înrădăcinați în antichitatea
chineză sau au rezultat din epoca modernă, împreună cu idei și concepte
provenite din Vest, alcătuiesc orizontul praxisului nostru cultural” (p.237).
Ideile egalitarismului, individualismului și pluralismului au prins rădăcini
durabile și sunt părți componente al
reprezentărilor din societate.
Confucianismul nu poate înlocui „democrația constituțională”, dar poate
să o îmbunătățească (p.240).„Tradiția morală confucianistă accentuează
conștiința răspunderii și spiritul de comunitate, ceea ce ar putea fi de ajutor
pentru a împiedica individualismul bazat pe drepturi să se extindă” (p.240).
Concluzia lui Liu Qing este că deocamdată revigorarea confucianismului este mai
mult o mișcare intelectuală, al cărei viitor depinde nu numai de confucieni, ci
și de condițiile istorice și sociale ale întregului situației. Confucianismul va exercita, însă, în
continuare, influență ca un fel de „religie civică (Zivilreligion)”.
Azi suntem
într-o situație istorică nouă. Așa cum ne spune, într-o carte informată, lucidă
și responsabilă, cel mai profilat jurnalist german de la această oră,
„umanitatea trăiește între timp cele mai dramatice schimbări geopolitice,
geostrategice și geoeconomice în ultimii cinci sute de ani. Spus mai exact,
trăim a treia deplasare istorică de putere a istoriei moderne….Secolul al
nouăsprezecelea a fost secolul Europei, secolul al douăzecelea a fost secolul
Americii. Secolul al douăzecișiunulea – așa sună cele mai multe previziuni la
trecerea în acest secol, va fi secolul Asiei. Doar că este o eroare în această
evaluare: va fi secolul Chinei” (Theo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg
ins chinesischen Jahrhundert, C.H.Beck, München, 2019, p.11). Nu mai este China
anilor șaptezeci, cum își mai imaginează destui, ci o Chină atât de modernizată
încât și Europa și America „trebuie să-și facă gânduri asupra întrebării cum
vor putea înainta în emergentul secol chinez” (p.45).
Tot mai mulți
comentatori americani, europeni și asiatici spun ceva similar. Iar la asemenea
evaluări se adaugă criza democrației. Teorema după care alegerile au devenit
mai dependente de lobbyuri și mediatizări costisitoare, decât de valoarea
candidaților, nu poate decât să pună pe gânduri. Practic în multe țări este
nemulțumire cu nivelul celor care ies „victorioși” din astfel de alegeri, pe
care democrația clasică nu le-a prevăzut, dar cer deja o soluție.
O țară cu
anvergura istorică și culturală a Chinei este mai sensibilă când este vorba de
a-și decide direcția de evoluție. În joc este de fapt în lumea de azi situația
valorilor modernității – iar chinezii semnalează fără ezitare acest fapt. (Din
conferința Valorificarea lui Confucius, prezentată la Simpozionul Confucius și
emergența Chinei contemporane, Suceava, 18-21 martie 2026)
Sursa:
<a
href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu