S-a inaugurat noul pod rutier peste Tisa, la Sighetu Marmației. Un proiect așteptat, discutat, amânat și, în cele din urmă, dus la bun sfârșit după 15 ani de la începuturile sale. Un pod modern, un nou punct de trecere a frontierei, șase benzi de acces la control, echipamente de ultimă generație și condiții moderne de operare pe ambele părți ale râului. O investiție care, prin dimensiuni și dotări, se anunță drept una dintre cele mai importante realizări de infrastructură de la granița României cu Ucraina.
Ar fi fost firesc ca un asemenea moment să fie
întâmpinat cu satisfacție. Cu bucuria că, după atâția ani, o idee a devenit
realitate. Cu speranța că nordul Maramureșului primește, în sfârșit, o șansă în
plus de dezvoltare. Cu sentimentul că o frontieră, care prea multă vreme a
însemnat mai ales despărțire și așteptare, poate deveni și un loc al
întâlnirii, al schimburilor și al cooperării.
Dar noi avem un talent aparte: reușim să găsim
motive de nemulțumire chiar și atunci când se întâmplă lucruri bune. Uneori,
înainte de a ne întreba ce putem câștiga, ne grăbim să demonstrăm că altcineva
va câștiga mai mult.
Așa au apărut și vocile care ne avertizează că podul
ar fi, de fapt, un mare avantaj pentru Ucraina. Că pe aici vor trece cerealele
destinate piețelor occidentale, că vor circula mărfuri de export, că vom deveni
o cale de tranzit pentru interesele vecinilor. Alții văd deja convoaie cu
armament îndreptându-se spre front, iar unii par să aștepte, cu îngrijorare, o
adevărată invazie a refugiaților.
Să le luăm pe rând. Da, Ucraina are nevoie de căi de
transport funcționale. Da, mărfurile sale trebuie să ajungă pe piețele
europene. Da, în actualul context regional, infrastructura de frontieră poate
avea și o importanță logistică și strategică. Dar de când a devenit un
dezavantaj pentru România faptul că vecinii săi au nevoie de infrastructură și
de legături comerciale?
Un punct de trecere a frontierei nu funcționează
într-un singur sens. Nu este o autostradă privată, construită pentru folosul
exclusiv al celui care vine dinspre est. Înseamnă circulație, servicii,
transport, activitate economică, locuri de muncă și oportunități pentru
comunitățile aflate de-a lungul traseelor de acces. Înseamnă posibilitatea ca
firmele românești să găsească noi piețe, ca transportatorii să-și dezvolte
activitatea, ca investițiile să devină mai atractive și ca o zonă aflată prea
des la marginea marilor proiecte să intre într-un circuit economic mai dinamic.
Sigur, nimic din toate acestea nu se întâmplă
automat. Un pod nu produce prosperitate doar pentru că a fost inaugurat. El
oferă însă o posibilitate. Iar posibilitățile trebuie valorificate prin drumuri
de legătură corespunzătoare, servicii logistice, investiții, administrație
competentă și o strategie de dezvoltare care să nu se oprească la panglica
tăiată în ziua inaugurării.
Aici ar trebui să se mute discuția noastră. Nu la
întrebarea dacă Ucraina va avea ceva de câștigat, ci la întrebarea mult mai
importantă: ce vom face noi pentru ca Maramureșul să câștige?
Cât despre armament și refugiați, o frontieră
modernă nu înseamnă o frontieră fără control. Dimpotrivă, infrastructura și
echipamentele moderne sunt menite să permită verificări mai eficiente,
gestionarea fluxurilor de persoane și mărfuri și aplicarea regulilor de
securitate. Riscurile trebuie evaluate serios, nu transformate în scenarii
alarmiste înainte ca ele să existe. Vigilența este necesară. Panica preventivă
nu ține loc de argument.
Nici festivitățile de inaugurare nu au scăpat
criticilor. Prea mult fast, prea multe discursuri, prea multe laude, prea multe
promisiuni. Probabil că unele observații sunt îndreptățite. Ceremoniile
oficiale au uneori obiceiul de a transforma orice realizare într-un prilej de
auto-admirație, iar discursurile pot fi mai lungi decât răbdarea celor care le
ascultă.
Dar să nu confundăm spectacolul unei inaugurări cu
valoarea lucrării inaugurate. Dacă un politician a vorbit prea mult, podul nu
devine mai puțin util. Dacă au existat laude exagerate, nu înseamnă că trebuie
să ignorăm ceea ce s-a construit.
Putem critica festivismul, putem cere transparență
asupra costurilor, putem verifica respectarea termenelor și putem întreba de ce
au fost necesari 15 ani pentru a ajunge aici. Toate acestea sunt legitime. Ceea
ce nu este firesc este să lăsăm ironiile despre ceremonie să acopere importanța
investiției.
Cincisprezece ani! Acesta este, poate, unul dintre
cele mai serioase motive de reflecție. Într-o lume în care infrastructura se
construiește pentru a conecta economii și a atrage investiții, noi am avut
nevoie de un deceniu și jumătate pentru a ajunge la momentul în care putem
traversa Tisa pe un pod nou, într-un punct de frontieră modern. Bucuria
realizării nu trebuie să ne facă să uităm lecția întârzierii. Dimpotrivă, ar
trebui să ne determine să nu mai pierdem alți ani până când această investiție
își va produce efectele.
Pentru Sighetu Marmației, pentru Valea Izei, pentru
nordul Maramureșului și pentru întregul județ, podul poate deveni mai mult
decât o cale de trecere. Poate însemna o legătură mai bună cu piețele din est
și din vest, un impuls pentru transport și comerț, o șansă pentru turism și servicii,
o perspectivă nouă pentru întreprinzătorii locali. Poate contribui la
apropierea unor comunități pe care Tisa le desparte geografic, dar pe care
istoria, limba, legăturile de familie și experiențele comune le-au ținut adesea
aproape.
Dincolo de râu trăiesc români pentru care legătura
cu România nu este o simplă chestiune de infrastructură. Este o legătură de
identitate și apartenență. Un pod modern poate face întâlnirile mai ușoare,
drumurile mai scurte și relațiile dintre oameni mai firești. În același timp,
el poate apropia vecinii, poate facilita schimburile și poate crea premisele
unei colaborări care să depășească suspiciunile și prejudecățile.
Nu trebuie să idealizăm lucrurile. Podul nu va
rezolva singur problemele Maramureșului, nu va umple peste noapte localitățile
de investiții și nu va opri plecarea tinerilor. Nici dezvoltarea economică nu
vine la pachet cu inaugurarea. Dar infrastructura este una dintre condițiile
care fac dezvoltarea posibilă. Iar o regiune care își dorește un viitor mai bun
nu-și poate permite să privească nepăsătoare o asemenea oportunitate.
De aceea, adevărata întrebare nu este dacă am avut
prea multe discursuri la inaugurare. Nici dacă vecinii noștri vor beneficia de
noul pod. Este firesc să beneficieze și ei. Întrebarea este dacă noi vom ști să
folosim această poartă deschisă, dacă vom avea drumurile necesare, proiectele,
inițiativa și capacitatea administrativă de a transforma o investiție de
infrastructură într-un avantaj real pentru comunitățile noastre.
Podul este gata. Urmează partea mai grea: să-l facem
să conteze. Iar dacă peste câțiva ani vom constata că mărfurile au trecut,
convoaiele au circulat, oamenii au traversat, dar Maramureșul a rămas tot la
marginea dezvoltării, atunci vom avea motive serioase să ne întrebăm cine a
greșit și ce n-am făcut la timp.
Până atunci, poate ar fi bine să ne bucurăm de ceea
ce s-a realizat, fără să renunțăm la spiritul critic. Să apreciem munca, să
cerem responsabilitate și să judecăm rezultatele în timp. Să înțelegem că un
pod nu este nici victorie electorală, nici amenințare prin definiție. Este o
infrastructură, iar valoarea ei se măsoară în ceea ce reușim să construim în
jurul ei.
Un pod nu ne garantează viitorul. Dar ne poate
deschide drumul spre el. Cu condiția (esențială) să vrem să mergem pe acel
drum…
Grigore
Ciascai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu