VASILE BELE, AȘTEPTÂND TĂCEREA ALBASTRĂ, 53, versuri, Editura Casa Cărților, Baia Mare, 2024
***
CA ȘI
VORBA, TĂCEREA E NECESARĂ UNEORI...
***
Motto: „Încă mai aștept
să mă prindă
tăcerea
albastră
din
cuvintele luminii
Am aprins
lumini de cuvinte
în veacuri
de rugăciune
între timp
și îmbrățișare
visele
vorbeau despre trecut
iar tăcerea
își aștepta răsăritul
începuse
altă toamnă...”
Coperta
cărții care are titlul Așteptând tăcerea albastră ne înfățișează o
femeie înveșmântată într-o rochie albastră, se află într-o cameră albastră, cu
o priveliște ce se vede în depărtarea albastră spre tăcerea infinitului
albastru perceput de ochiul poetului care e înconjurat de suflete frumoase ce-i
aduc bucurii.
Culoarea albastră a cerului senin e un
albastru înțelept, al viselor/ visărilor, a unui nou început/ răsărit, a
înțelepciunii din cuvinte, iar tăcerea spune multe, e o pauză necesară între
cuvinte/idei, ca-n muzică iar apoi se reia, se repetă refrenul ideatic.
Interviul
luat poetului Vasile Bele de către poeta Marieta Coman ne amintește de
personalitatea prolifică a etnologului în ceea ce privește prețuirea
folclorului și a tradițiilor românești,
a muncii sale neobosite de promotor cultural pentru organizarea taberelor
literare, dar și prețuirea pe care o pune în valorificarea literaturii de
calitate și a prieteniilor literare.
Autentice și
scrise în spirit tradițional, dar și modern sunt poeziile care alcătuiesc acest
volum:
„Bucurie
dăruiești lumii, Văsălie!
Ești a
Maramureșului mândrie,
Legănat în
cântec și dor,
Ești maestru-n
cuvânt și prieten tituror!” ( Elvira
Răceală-acrostih)
„Iertare,
ție, clipă, grăunte care-mi taci,
Iertare cer
tăcerii și câmpului cu maci...
Și-ți zic
iertare, frumoasă iasomie,
Și
busuiocului-iertare-ți zic și ție!
Și chiar
viței de vie!” (Astăzi îmi cer
iertare...)
-„ Aștept un alt început/ al viselor
cernute/ sau al tăcerii dintre veacuri./ Ecoul știe răspunsul/ și glasul
gândului/ trimis în pribegie/ să culeagă/ „începuturi”...
( Gândul
îmi culege alte toamne)
„Toamnă/ îți
voi lăsa tăcerea să te cuprindă/ iar eu voi scrie pe cer/ cu lumina gândului
senin (Toamnă, îți las tăcerea mea...)
Verdele e și el adorat de poet, la fel
ca toate anotimpurile cărora le aduce câte un omagiu poetic: „Să mă ierți, iederă!/ Să mă ierți, toamnă!/
Și una și alta îmi sunteți respirație/ Îmi sunteți iubire și privire/ Îmi
sunteți senin netulburat...” (Să mă
ierți, iederă!)
Se aduce un cuvânt de laudă întru
cinstirea limbii române:
„Cuvântul se
țese în verde miracol/ iar prin el-seninul din limba ce o vorbim/ devine leagăn
de curcubeu/ umplut cu umbră de lună/ Apele își au limba lor – așa precum
adevărul/ este rostit în glas de rouă necălcată/ primită în șoaptă albastră/ în
clipe de îmbrățișare...” (Onor, ție,
Limbă Sfântă)
Visare,
tradiție și Crăciun la Chiuzbaia unde parcă-s prezenți și cei plecați departe
peste hotare aduși de dor, cei plecați „dincolo” de zare, toți sunt în gândul
și-n simțul bucuriei de Crăciun, în cartea fericirii Crăciunului la țară, în
Chiuzbaia, în Maramureș:
„Ne bucurăm
că te-ai reîntors?/ Da!
Prea îți
plăcea Crăciunul...
Ne bucuram
și te așteptam
cu colinde
și cu albul zăpezii.../albul fiecărui fulg de nea./Erai fericit/ Îți părea bine
că ai ajuns!/ Să petreci o seară de Crăciun la Chiuzbaia!/ Magie și
bucurie,/Colind și veselie!/ Colind vestitor,/ Dor de dor, de dor!” (Visare sau Răspuns pe-un fulg de
nea...)
Scriitorul
Vasile Bele fiind strâns legat de patrie, pământ sfânt, loc natal și familie nu
uită să-l amintească pe tatăl său plecat de lângă noi într-un octombrie
tomnatic:
„Ai ales să
pleci pe drumul florilor de crin alb/ să guști din fericirea raiului,/ într-o zi de luni- abia răsărise soarele,/ Te
chemau razele de lună/ să le însoțești în nemurirea lor,/ te striga raza de
soare de pe umbra unui vânt.../ Lor le-ai dat ascultare!/ Ne-ai lăsat înveșniciți
în negru,/ bobul de rouă ni te aduce în vise, ca pământean...” ( Te-ai
îmbrăcat în Anotimpul Plecării)
-nu se uită
nici fericirea din familie alături de Cristina cea iubită și de copii:
-„Ieri,/
scriam cuvinte peste/ neuitare și visare/ și ne bucuram/ de fiecare clipă/
printre culorile de zîmbet.../ Mâine,/ vom avea de zidit/ lumină în cuvânt/
netulburat și vânt/ neșters de verdele-miracol/ pentru rădăcinile/ de rouă...”(Ție,
doar ție...)
Poeziile din volum sunt muzica sufletului,
sunt cuvintele „eului” poetic, fiecare cititor o interpretează în felul lui,
dar fiecare poate simți muzicalitatea într-un anumit fel. În „melodia vieții
noastre” apar pauze sau tăceri mai mici sau mai mari, fluxul ideatic e
întrerupt ici și colo de tăcere, noi credem că melodia s-a terminat. Corul
vieții noastre continuă să cânte și după tăcere, marcând alte și alte aspecte ale existenței
noastre ca și când nu ar fi fost acea tăcere, noi vom asculta în tăcere muzica
vieții noastre fără a fi învinși de pauze, deoarece compunerea muzicii vieții
noastre este un proces lung și uneori obositor. Dumnezeu va marca pauzele,
tăcerile, libertățile și toată viața noastră.
Spre finalul
acestor gândiri albastre cu o cameră a iubirii de oameni albastră, a iubirii de
neam, frumos și trecut și cu un viitor luminos trebuie să adaug tot cuvintele
poetului Bele:
„Clipa
dormea/ în mansarda visului/ iar eu adunam/ secunde dintr-o iubire/ renăscută
din mir și lacrimă/ noaptea era îngenuncheată/ iar ghiocelul era plecat/ după
amiezi...”.
OLIMPIA
MUREȘAN, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu