Cu un titlu aparent pesimist, „Scrisori către nimeni şi nicăieri”, Editura Napoca Star Cluj Napoca, volumul Rodicăi Mureşan este de fapt o mărturisire sinceră în mai multe forme de exprimare: poem în proză, cugetări şi poezie propriu-zisă.
În prefaţă, Ovidiu Vasile defineşte scrierile din
această carte ca o „încercare de recuperare a zestrei etice a acestui neam şi o
transpunere a ei în epoca în care trăia ceea ce nu e puţin... raportat la
faptul că ne aflăm într-un postmodernism suficient de agresiv”, iar Alin
Cucuruzan crede că „Scrisorile Rodicăi Mureşan par nişte tentacule ale vieţii,
care, cuprinzându-te, te invită să o trăieşti”.
Chiar primul prozopoem (care este şi pe coperta IV)
spune tranşant ceea ce, dacă suntem sinceri, simţim fiecare dintre noi: „...
Fiecare lucru întâmplat, fiecare persoană care a făcut parte din viaţa mea,
indiferent câtă vreme... toate şi-au avut rostul lor. Şi toate s-au întâmplat
exact atunci, la momentul potrivit, nici mai devreme şi nici mai târziu. Poate
acela a fost cel mai bun lucru la momentul respectiv, o lecţie din care trebuia
să învăţ ceva.” (De ce? pag. 8).
Rodica Mureșan este femeia-scriitor care „vinde
tinerețea” pe tarabă, are puterea de a „trăi în reverie” , să se „risipească în
vise”, să pășească pe „scara uitării”, când se „plimbă și meditează”, să se
gândească la „ideea de speranță”, să „cugete”, să aibă „nostalgii de toamnă”,
să „se îmbrace în rochia de bal, cea verde cu pietre de culoarea zultanitului”,
să aibă „amăgiri”, să primească de la „Dumnezeu semne subtile”, să „creadă în
frumusețea lucrurilor mărunte, în ploaia caldă de vară, care năvălește peste
tălpile desculțe ale celor care mai cunosc jocul copilăriei”, să creadă „în
oamenii care au curajul să spună te
iubesc”, să „reinventeze păsări Phoenix”, să „se elibereze de balastul
din trecut și să păstreze doar ceea ce merită”, să iubească „vorbele sincere
care vin din suflet”, să se regăsească deoarece „doar în singurătate ne putem
întoarce la noi, la esența noastră, la ceea ce suntem cu adevărat”, să-i fie
dor de mamă, fiind la rândul ei mamă, să regrete „plecarea verii, învăluită
parcă de nostalgia unei iubiri trecute”, să aibă „gânduri desuete”, să-și
doreasca ca „sufletele să aibă culoare” („al ei ar avea culoarea răsăritului”),
să creadă că „rețeta fericirii și a tinereții este să uiți durerile provocate
de alții și să ierți din toată inima pe toți cei care te-au făcut să suferi”,
să aibă „crez propriu”, să sărbătorească ca odinioară Nașterea Pruncului, cu
„Leru-i Doamne, Leru-i Ler/ Se-aud cântece din cer!”, să-și iubească copilul
Raul, iar Rodica Mureșan este foarte sinceră și tranșantă: „Ca orice mamă l-am
certat, l-am pedepsit, n-am căzut la înțelegere întotdeauna, dar drumul a fost
mereu al nostru, al amândurora. Curgându-mi lacrimile am înțeles că oricare ar
fi drumul nu am voie să-l las de mână, așa trebuie să trecem prin viață”.
Autoarea Rodica Mureșan este convinsă că „Din momentul în care ne naștem timpul
începe să ne ia din viață înapoi” iar pentru a trăi cu adevărat trebuie să
punem în practică aforismul „Viața este arta de a desena fără a folosi radiera
sau ale unelte de șters”. În fapt „Scrisori către nimeni” este un decalog al
autoarei, pe care cu generiozitate îl transmite cititorilor săi.Unele pasaje
par nişte sentinţe:
„Nu întotdeauna ce dai este egal cu ce primeşti,
important a fost drumul petrecut împreună, că ai iubit, chiar dacă nu la
fel...” (Azi trăiesc în reverie, mă risipesc în vise...”, pag. 10), sau: „Pe
scara uitării păşim cu toţii într-o zi purtând pe lemnul crucii, amintirile...”
(Scara uitării, pag.11).
Unele sintagme sunt locuri comune, sau foarte
aproape de locul comun, dar contextul în care sunt aşezate le conferă valoare,
expresivitate literară.
Pesimismul despre care vorbeam la început se
regăseşte în multe texte. De exemplu: „ne minţim că ne e bine, că iubim, apoi
ne trezim cu golul mai mare şi mai adânc. Dacă nu vibrează inima în nebunia
tic-tac-ului ei, nu avem nimic. Plimbăm pe străzi nişte siluete de mult moarte
sau sortite morţii.” (Mă plimb şi meditez... pag. 14).
*
În capitolul „Gânduri”, scrieri situate la graniţa
dintre cugetări şi haiku-uri am întâlnit următorul text, de-a dreptul sublim:
„Haideţi, cumpăraţi! Vând nişte raze de soare. Le-am
găsit rătăcite pe un cer de toamnă, le-am strâns şi le vând la preţ de second
hand.” (pag. 52).
Alte câteva gânduri ale scriitoarei Rodica Mureșan
sunt necesare pentru viziunea de ansamblu al acestui capitol:
„Când spun limba română spun primul cuvânt, cel mai
frumos: mama, spun Luduș, acolo unde m-am născut, spun valea în care m-am
scăldat prima dată, aleea în care mi-am petrecut copilăria, spun școala unde am
învățat să fiu mândră de apartenență, spun cimitirul din deal de la Sarafim
unde sunt îngropate rădăcinile mele, spun Cluj pentru că aici trăiesc, spun
carul cu boi, spun Eminescu și Coșbuc, spun Enescu și Ciprian Porumbescu, spun
Brâncuși, spun Grigorescu, Aman și Luchian și mai presus de orice spun că îmi
iubesc țara și neamul și că limba mea, limba română e cea mai frumoasă dintre
toate limbile de pe pământ!”(pag. 50).
„Doamne, cum plânge vioara asta!
E...dragoste?...e...despărțirea? speranța? Revederea? sau.. doar amintirea unei
emoții trăite cândva...O emoție cum nu a fost alta...ultima imagine a singurei
iubiri adevărate?!O, da! Este cântecul inimii! Altfel nu ar fi așa, nu ar suna
așa...”( pag. 51-52).
„Pe-aici am mai trecut cândva...Nu-mi amintesc prea
bine ziua, dar cunosc culorile apusului și zborul de păsări”(pag. 54).
„Nu am ales niciodată partea ușoară a vieții. Am
ales întotdeauna ce am simțit, pentru că eu trăiesc din sentimente, din ceea ce
simt, nu din oportunism, nu din falsitate, ci din lucruri simple, adevărate”
(pag. 56).
„Universul îi dă celui înfrânt puterea de-a se
ridica și a merge mai departe, celui uitat, îi dă mângâierea zilelor cu
amintiri păstrate în cotloane de suflet. Fii recunoscător pentru fiecare clipă,
prețuiește fiecare zi, umple-ți sufletul cu frumos și dăruiește apoi din prea
plinul tău, lumii! Asta înseamnă adevărata iubire!” (pag. 57).
*
Capitolul 3
al volumului numit simplu „Poezie” ne propune un număr de 37 de poeme, temele
și motivele fiind variate. De la dragostea pentru ființa care ne-a dat viață,
la copilărie, la dorul de casa părintească, iubire, natură, anotimpurile,
Dumnezeu, chiar și un poem dedicat regretatului poet „al iubirii” Constantin
Triță, ș.a.
Versurile pline de romantism au un parfum aparte
„marca Rodica Mureșan”, sunt limpezi ca apa de izvor, coerente, muzicale, și ne
expun o poetă în plină maturitate creatoare, cu un caracter deschis, romantic, activ,
fără devieri de la morala creștină.
O altă trăsătură ale poeziilor Rodicăi Mureșan e
faptul că sunt scrise ca niște rugăciuni: „Tu, care ai mâini mai neprihănite ca
ale mele,/ tu, care ești înțeleaptă ca nepăsarea,/ mai iscusită decât mine/
să-i alungi de pe frunte/ singurătatea ce-l apasă,/ rămâi lângă ei!/ mai credincioasă/
ca cele ce l-au iubit înaintea ta;” -„Tu...” (pag. 60).
Poeta Rodica Mureșan în poezia „Gânduri spre
infinit” pune întrebări existențiale: „...De ce mor iubirile?/ De ce pleacă
cocorii?/De ce își întind îngerii aripile și ne protejează?/ De ce nu știm ce-i
iadul?/ E suferința sufletului?/ De ce nu știm ce-i raiul?/ E fericirea
clipei?”(pag. 61).
Poezia „Povestea mea” este „Ars poetica” Rodicăi
Mureșan și prin simplul fapt că aflăm principiile pe care s-a bazat și se
bazează în această viață de muritori: „...Într-o lume mult prea grăbită/ și
mult prea oarbă,/ alergând orbește spre nicăieri,/ am ales să rămân totuși/ cu
sufletul nealterat de evenimente,/ strigând adevărul din mine,/ oricâte
încercări mi-a oferit viața/ și oamenii din viața mea...” (pag. 72).
Pe ultima copertă a volumului „Scrisori către nimeni
și nicăieri” Rodica Mureșan scrie, cu valoare de axiomă, aceste cuvinte: „Iar
dacă voi uita vreodată să fiu om, Doamne, te rog să-mi aduci aminte!”. Cred că
poezia „Învierea” ar putea fi continuarea spuselor ei: „Se-aude clopotul din
turla-naltă/ Și sfântă, a bisericii din deal/ Ce este și a Domnului unealtă/ Și
celor credincioși, un ideal.// Ne cheamă să ne punem în genunchi/ Iertare să ne
dai, fiindcă pe Cruce/ noi te-am împuns cu sabia-n rărunchi/ Și-am râs apoi, cu
mințile năuce” (pag. 85).
La final, vă propun o delicată rugăciune: „...din
margine de vis/ mă rugam să-ţi aminteşti de mine/ Doamne,/să-ţi aminteşti /că m-ai lăsat uitată într-un
ungher!” („Adu-ţi aminte de mine, Doamne”, pag. 64).
*
Volumul ”Scrisori către nimeni și nicăieri” este
completat cu două interviuri ale Rodicăi Mureșan date Zenoviei Zamfir și
Radio-ului „Pro Diaspora” plus două recenzii realizate de către ea la Helene
Pflitche la romanul „Leapădă-te de ieri” și la Teo Laurian la volumul de
versuri „Nebunul din capătul satului”, ceea ce dovedește o paletă largă de
preocupări literare, unde mai punem la socoteală faptul că este co-fondatoare, alături de Ovidiu Vasile și Alin Cucuruzan,
al Taberei literar-cultural-muzicale „Sublim”
de la Cluj Napoca.
Am să închei cu motto-ul acestui volum, scris chiar
de către autoare: „Când gândurile își lasă amprenta pe condei, el scrie cu
cerneală înmuiată în lacrimi, cu tahicardi, cu degetele tremurând și aproape
sângerânde... atunci și cerul e mai aproape de pământ...”. Felicitări, Rodica
Mureșan!
Gelu Dragoș, U.Z.P.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu