POESIS - IOAN ROMEO ROŞIIANU

CETATEA CU ÎNGERI DE SCHIMB

 Mi-au scăpat printre degete arginţii luminii

umbra s-a rostogolit de una singură pe lângă trup

în mijlocul zilei stăteam ca-ntr-o noapte adâncă

în cetatea cu îngeri de schimb dădeam viaţa pe moarte

abandonam frumuseţile vieţii pentr-o linişte surdă

mă-ncredeam în cuvânt orbecăiam printre vise puţine

tăiam chitanţă vântului parolă de trecere

ceream nopţii din mine lumina dorită

pe asfaltul crăpat îmi rătăceam paşii

nimeni nu mă plângea în odaia închisă

praful bloca ieşirea eroilor din cărţile multe…

La marginea cerului se limpezeau dimineţi înfrigurate

nimeni nu cântărea nimic nimeni nu măsura nimic

numai timpu-şi făcea de cap prin clepsidrele sparte

sparte erau iluziile mele visele mele rănite erau

nu există iubire fără tristeţe nu există iubire fără durere

acolo unde există iubire tristeţea prea multă există

prea multă durere mult prea multă există.

În cetatea cu îngeri de schimb dădeam ziua pe noapte

liniştea pe zgomot dam şi iubirea pe ură

dădeam bani pe nisip pentru urmele mele

şi o viaţă prea scurtă pentr-o moarte prea lungă.

DUMNEZEU S-A ASCUNS ÎN DELTĂ

Hărţuit de oameni şi atâta democraţie

Dumnezeul românilor s-a ascuns în Deltă

l-am văzut plutind adiind peste ape şi stuf

l-am văzut refugiat în biserica veche

altarul pustiit renăştea de sub pulberi

Chilia Veche mirosea a viaţă şi-a cânt

era moarte multă şi apă multă în jur

creştea speranţa şi renăştea visul

Dumnezeu îmi zâmbea din vitralii şi-un sfânt

reclădea în inima mea înaltul şi zarea

visam frumos în biserica veche din Chilia Veche

apele atingeau malul culcau stuful smulgeau iarba

păsări străine amintirile mele puţine

înnobilau cerul cu aripi şi puf.

Dumnezeu se odihnea în biserica ’naltă şi veche

undeva între ape într-o biserică veche la Chilia Veche

într-o Deltă veche şi-ntr-o patrie veche

departe de oameni departe de noi

oamenii vechi rescriu şi retrăiesc astăzi desculţi

legenda rămânerii-n lume.

L-am văzut pe Dumnezeu ascunzându-se-n Deltă

printre stufărişuri şi animale-nvăţate la şcoală

departe de altare aurite lui Dumnezeu îi era bine

în biserica veche dintre ape

la Chilia Veche între zări.

Viaţa mea avea ochii albaştri şi verzi

Era înserare şi a inserare se îngemăna cerul absurd

mirosea a amiază de nimeni ştiută trecerea vântului şi-a mea

de nicăieri apăreau, se-nnodau şi se-ncurcau dimineţi viitoare

ca o palidă umbră nimicul se făcea nevăzut, ca o boare

era târziu printre rânduri, epitelele nu mai aveau loc de atâtea cuvinte

nimeni nu contoriza şoaptele, gâfâiturile erau naturale

chiar şi atunci când dragostea se vindea pe bani

sfinţii din icoane nu reproşau nimic păcătuitorilor zilei.

Azi e doar o zi mai în plus decât ieri, o şansa în plus,

o speranţă în plus e trecerea mea printre şoapte adânci, mărunte şi-nalte

la fel de bătrâne erau aspiraţiile, ca şi transpiraţiile de altadată, degeaba.

„Sunt tânăr, Doamnă” a scris Dinescu atunci cand era tânăr

acum i se înşurubează a reproş cuvintele-n şoapte, vorbele-n gât,

Dinescu e azi mai bătrân decât cuvintele sale

la Castel stă degeaba, degeaba face chefuri,

degeaba se dă la televizor de unul singur, degeaba prietenul meu se ascunde-n imagini desculţe.

„Sunt tânăr” mai spun şi eu uitându-mă la pensionarii zilei,

sunt oameni de-o şchiopă la rânduri, la tihnă.

Nicăieri Dumnezeu nu dă năvala printre cei ce se cred dumnezei!

„Sunt tânăr” mai zic şi acum şi nu mă ascultă nimeni.

E siguuur noapte, e siguur că lumea se uită în ochii mei cu priviri albastre şi verzi.

Doamne, dă-mi şi mie puterea să văd lumea filtrată în verde şi-albastru!

Apoi  orbeşte-mă iar!

Aş mai putea să-ţi spun

Aş mai putea să-ţi spun că te iubesc,

Dar n-are-n lumea asta nici-un rost,

În viaţa noastră toate năpârlesc,

Durerea-i grea, cât zilelel de post.

Aş mai putea să-ţi spun cum te iubesc,

Dar n-are rost să ştii că nu mi-e bine,

In viaţa mea castele ‘nalte prăbuşesc

Şi n-am odaie astăzi pentru tine.

Aş mai putea să-ţi spun de ce iubesc,

Dar tu o ştii şi vorbele sunt goale,

Mulţimi de vieţi într-una vieţuiesc

Şi depărtarea ta prea mult mă doare.

Aş mai putea să-ţi spun că nu iubesc,

Dar ştii că mint şi e păcatul mare -

N-aş vrea-n blestem să-nnebunesc –

Se naşte omul, stă puţin şi moare.

Aş mai putea s-arăt că te doresc,

Dar tu o ştii şi toate-s inutile,

De mult te-ai învăţat să te iubesc,

O ştii de mult, o ştii prea bine !

 Trădarea poeziei

Treceam pe stradă căutam poezia din priviri

nu era nimeni în jur era întuneric şi-o linişte grea

sugruma pământul asfaltul ud nu-mi mai reţinea urmele

oamenii numele oglinda chipul

lanterna îmi limita orizontul îngusta visul

în cimitir morţii dormeau de două ori era noapte adâncă

singur treceam de unul singur trăiam

prietenii plecaseră de mult poeţii aveau multă treabă-ntre rime

blestemul hârtiei nescrise e mai greu ca durerea de-a fi.

Viaţa la limita vieţii

Da, azi m-am trezit si nimanui n-am cerut voie!

Era dimineat si nu mai interesa pe nimeni de mult.

Of, de mult era dimineata cand m-am trezit eu,

cand m-am trezit eu zorii erau pe moarte, pe duca erau.

Mirosea a lumina, a dimineata miroseau zorii tarzii.

Albastrul diminetii se ingemana cu zorii,

nimeni nu-i stia pe de rost, habar n-avea lumea de ei,

cu ei erau zorii mai mici, mai tarzii.

Azi, pe nestiute, nestiute lumini mi-au strafulgerat lumina.

Nimeni n-a fost de fata atunci, nimeni n-a vazut lumina, minunea!

Azi, ca si cand nimic n-ar fi fost fi, ca-n basmele vechi,

caut un Inger frumos, Ilene numai de altii stiute.

E greu sa joci zaruri de unul singur si sa pierzi mereu!

E greu sa stai singur mereu la Cina de taina

si, mereu, cineva sa te vanda!

Asadar, printre pietre cu care s-ar putea da oricand in oameni si-n lume,

printre oameni care nu intotdeauna stiu ce sunt si de ce sunt

am venit IO, zgubiliticul gol, ca o fantoma tarzie.

Da, era tarziu, era, Doamne, ce tarziu mai era!

Da, dar Nimeni nu mai poate intoarce secundarele fara sa raneasca Timpul

fie si numai in ultimul ceasornic avut.

Viaţa în pielea goală

 M-am saturat sa numar secundele trecute degeaba

m-am saturat sa visez la secunde pe care nu stiu daca le pot struni

e greu printre semeni desculti si flamanzi

mai greu printre ingeri strecurati printre vise razlete

se face seara, apoi se face dimineata,

apoi vine vidul,

ca o trecere in fiinta a nefiintei.

Acum numar secundele si nu stiu unde-i capatul,

mereu m-am amagit ca stiu,

astazi numaratoarea se incheie prematur.

Prea matur este vantul, prea sarata marea!

De-ar sti lumea, ar cumpara saramura la Constanta

si lumina de langa Cazinoul din port.

Geamandura arata limita, da nu siguranta.

Secunda da limita si nesiguranta in respiratie.

Preotul face matanii, da binecuvantari, incurca litanii.

Lumanarea se stinge de una singura,

binecuvantarea e departe de mine.

Stau singur cu mine la Cina de taina

si totusi, cineva ma va vinde!

E greu sa fii inger intr-o lume-n pacat,

e greu sa fii demon in ajun de sarbatori!

Cumva viata mea trece fara mine

si eu refuz mereu sa constat asta.

Imi place sa cred ca lumea incepe si se termina cu mine,

dar lumii nu-i pasa de trecerea mea,

petrecerea mea e searbada si seaca.

Mâine se va naşte un nou vânt, un nou eu.

Da, dar eu nu voi mai fi să aplaud nimicul!