CETATEA
CU ÎNGERI DE SCHIMB
Mi-au
scăpat printre degete arginţii luminii
umbra
s-a rostogolit de una singură pe lângă trup
în
mijlocul zilei stăteam ca-ntr-o noapte adâncă
în
cetatea cu îngeri de schimb dădeam viaţa pe moarte
abandonam
frumuseţile vieţii pentr-o linişte surdă
mă-ncredeam
în cuvânt orbecăiam printre vise puţine
tăiam
chitanţă vântului parolă de trecere
ceream
nopţii din mine lumina dorită
pe
asfaltul crăpat îmi rătăceam paşii
nimeni
nu mă plângea în odaia închisă
praful
bloca ieşirea eroilor din cărţile multe…
La
marginea cerului se limpezeau dimineţi înfrigurate
nimeni
nu cântărea nimic nimeni nu măsura nimic
numai
timpu-şi făcea de cap prin clepsidrele sparte
sparte
erau iluziile mele visele mele rănite erau
nu
există iubire fără tristeţe nu există iubire fără durere
acolo
unde există iubire tristeţea prea multă există
prea
multă durere mult prea multă există.
În
cetatea cu îngeri de schimb dădeam ziua pe noapte
liniştea
pe zgomot dam şi iubirea pe ură
dădeam
bani pe nisip pentru urmele mele
şi o
viaţă prea scurtă pentr-o moarte prea lungă.
DUMNEZEU S-A ASCUNS ÎN DELTĂ
Hărţuit
de oameni şi atâta democraţie
Dumnezeul
românilor s-a ascuns în Deltă
l-am
văzut plutind adiind peste ape şi stuf
l-am
văzut refugiat în biserica veche
altarul
pustiit renăştea de sub pulberi
Chilia
Veche mirosea a viaţă şi-a cânt
era
moarte multă şi apă multă în jur
creştea
speranţa şi renăştea visul
Dumnezeu
îmi zâmbea din vitralii şi-un sfânt
reclădea
în inima mea înaltul şi zarea
visam
frumos în biserica veche din Chilia Veche
apele
atingeau malul culcau stuful smulgeau iarba
păsări
străine amintirile mele puţine
înnobilau
cerul cu aripi şi puf.
Dumnezeu
se odihnea în biserica ’naltă şi veche
undeva
între ape într-o biserică veche la Chilia Veche
într-o
Deltă veche şi-ntr-o patrie veche
departe
de oameni departe de noi
oamenii
vechi rescriu şi retrăiesc astăzi desculţi
legenda
rămânerii-n lume.
L-am
văzut pe Dumnezeu ascunzându-se-n Deltă
printre
stufărişuri şi animale-nvăţate la şcoală
departe
de altare aurite lui Dumnezeu îi era bine
în
biserica veche dintre ape
la
Chilia Veche între zări.
Viaţa mea avea ochii albaştri şi
verzi
Era
înserare şi a inserare se îngemăna cerul absurd
mirosea
a amiază de nimeni ştiută trecerea vântului şi-a mea
de
nicăieri apăreau, se-nnodau şi se-ncurcau dimineţi viitoare
ca o
palidă umbră nimicul se făcea nevăzut, ca o boare
era
târziu printre rânduri, epitelele nu mai aveau loc de atâtea cuvinte
nimeni
nu contoriza şoaptele, gâfâiturile erau naturale
chiar şi
atunci când dragostea se vindea pe bani
sfinţii
din icoane nu reproşau nimic păcătuitorilor zilei.
Azi e
doar o zi mai în plus decât ieri, o şansa în plus,
o
speranţă în plus e trecerea mea printre şoapte adânci, mărunte şi-nalte
la fel
de bătrâne erau aspiraţiile, ca şi transpiraţiile de altadată, degeaba.
„Sunt
tânăr, Doamnă” a scris Dinescu atunci cand era tânăr
acum i
se înşurubează a reproş cuvintele-n şoapte, vorbele-n gât,
Dinescu
e azi mai bătrân decât cuvintele sale
la
Castel stă degeaba, degeaba face chefuri,
degeaba
se dă la televizor de unul singur, degeaba prietenul meu se ascunde-n imagini
desculţe.
„Sunt
tânăr” mai spun şi eu uitându-mă la pensionarii zilei,
sunt
oameni de-o şchiopă la rânduri, la tihnă.
Nicăieri
Dumnezeu nu dă năvala printre cei ce se cred dumnezei!
„Sunt
tânăr” mai zic şi acum şi nu mă ascultă nimeni.
E
siguuur noapte, e siguur că lumea se uită în ochii mei cu priviri albastre şi
verzi.
Doamne,
dă-mi şi mie puterea să văd lumea filtrată în verde şi-albastru!
Apoi orbeşte-mă iar!
Aş mai putea să-ţi spun
Aş mai putea să-ţi spun că te iubesc,
Dar n-are-n lumea asta nici-un rost,
În viaţa noastră toate năpârlesc,
Durerea-i grea, cât zilelel de post.
Aş mai putea să-ţi spun cum te iubesc,
Dar n-are rost să ştii că nu mi-e bine,
In viaţa mea castele ‘nalte prăbuşesc
Şi n-am odaie astăzi pentru tine.
Aş mai putea să-ţi spun de ce iubesc,
Dar tu o ştii şi vorbele sunt goale,
Mulţimi de vieţi într-una vieţuiesc
Şi depărtarea ta prea mult mă doare.
Aş mai putea să-ţi spun că nu iubesc,
Dar ştii că mint şi e păcatul mare -
N-aş vrea-n blestem să-nnebunesc –
Se naşte omul, stă puţin şi moare.
Aş mai putea s-arăt că te doresc,
Dar tu o ştii şi toate-s inutile,
De mult te-ai învăţat să te iubesc,
O ştii de mult, o ştii prea bine !
Trădarea
poeziei
Treceam pe stradă căutam poezia din priviri
nu era nimeni în jur era întuneric şi-o linişte grea
sugruma pământul asfaltul ud nu-mi mai reţinea urmele
oamenii numele oglinda chipul
lanterna îmi limita orizontul îngusta visul
în cimitir morţii dormeau de două ori era noapte adâncă
singur treceam de unul singur trăiam
prietenii plecaseră de mult poeţii aveau multă treabă-ntre
rime
blestemul hârtiei nescrise e mai greu ca durerea de-a fi.
Viaţa la limita vieţii
Da, azi m-am trezit si nimanui n-am cerut voie!
Era dimineat si nu mai interesa pe nimeni de mult.
Of, de mult era dimineata cand m-am trezit eu,
cand m-am trezit eu zorii erau pe moarte, pe duca erau.
Mirosea a lumina, a dimineata miroseau zorii tarzii.
Albastrul diminetii se ingemana cu zorii,
nimeni nu-i stia pe de rost, habar n-avea lumea de ei,
cu ei erau zorii mai mici, mai tarzii.
Azi, pe nestiute, nestiute lumini mi-au strafulgerat lumina.
Nimeni n-a fost de fata atunci, nimeni n-a vazut lumina,
minunea!
Azi, ca si cand nimic n-ar fi fost fi, ca-n basmele vechi,
caut un Inger frumos, Ilene numai de altii stiute.
E greu sa joci zaruri de unul singur si sa pierzi mereu!
E greu sa stai singur mereu la Cina de taina
si, mereu, cineva sa te vanda!
Asadar, printre pietre cu care s-ar putea da oricand in
oameni si-n lume,
printre oameni care nu intotdeauna stiu ce sunt si de ce
sunt
am venit IO, zgubiliticul gol, ca o fantoma tarzie.
Da, era tarziu, era, Doamne, ce tarziu mai era!
Da, dar Nimeni nu mai poate intoarce secundarele fara sa
raneasca Timpul
fie si numai in ultimul ceasornic avut.
Viaţa în pielea goală
m-am saturat sa visez la secunde pe care nu stiu daca le pot
struni
e greu printre semeni desculti si flamanzi
mai greu printre ingeri strecurati printre vise razlete
se face seara, apoi se face dimineata,
apoi vine vidul,
ca o trecere in fiinta a nefiintei.
Acum numar secundele si nu stiu unde-i capatul,
mereu m-am amagit ca stiu,
astazi numaratoarea se incheie prematur.
Prea matur este vantul, prea sarata marea!
De-ar sti lumea, ar cumpara saramura la Constanta
si lumina de langa Cazinoul din port.
Geamandura arata limita, da nu siguranta.
Secunda da limita si nesiguranta in respiratie.
Preotul face matanii, da binecuvantari, incurca litanii.
Lumanarea se stinge de una singura,
binecuvantarea e departe de mine.
Stau singur cu mine la Cina de taina
si totusi, cineva ma va vinde!
E greu sa fii inger intr-o lume-n pacat,
e greu sa fii demon in ajun de sarbatori!
Cumva viata mea trece fara mine
si eu refuz mereu sa constat asta.
Imi place sa cred ca lumea incepe si se termina cu mine,
dar lumii nu-i pasa de trecerea mea,
petrecerea mea e searbada si seaca.
Mâine se va naşte un nou vânt, un nou eu.
Da, dar eu nu voi mai fi să aplaud nimicul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu