Motănelul și albinuța
Motănelul Angheluș
E pufos, parcă-i din pluș,
Este foarte răsfățat
Și de toți e alintat.
Astăzi, să vă spun eu drept,
S-a crezut el cam deștept
Și-a zărit într-un borcan
O albină, bâzâind sub celofan.
Dar naivul motănel,
Vânând botu-n borcănel,
A primit o-nțepătură
Și tot zbiară că-l ustură.
„Leneșă mai ești, albină,
Zbori, pe-afară în grădină!
Că sunt flori înmiresmate
Poți strânge polen din toate.
Tu tragi chiulul din prisacă
De-ațipești pe coajă-n cracă
Și mai furi dulcețuri fine,
Las′, te fac eu de rușine!
Nu ți-e milă surioară,
Să mă bagi pe mine-n boală!
Tot boticul mi-e umflat,
De ce oare m-ai-nțepat?”
O furnică hărnicuță
Încărcată cu povești,
Urcă-ncet pe potecuță
Și te-nvață să citești.
Iar în școala unde-nvață
Toți copiii de furnici,
Vine-n orice dimineață -
Azi, cărți a adus vreo cinci.
Toți elevii o ascultă
Fiindcă-i profesoara lor,
Știe carte multă, multă,
Chiar le e de ajutor!
Și când soarele răsare
Clopoțelul sună lin,
Cu-ghiozdanele-n spinare
Furnicuțele-n roi vin.
Însă, nu fac gălăgie,
Cum fac azi prea mulți copii;
Sunt ascultători, se știe,
De ți-e drag când i-ai zări.
La școala din mușuroi,
Elevii-nvață să citească
Și învață lucruri noi
Doar în limba furnicească.
Astăzi ursul Martinel,
Trist se plimbă pe cărare
Și-i flămând, e vai de el,
N-are nimic de mâncare.
El tot merge prin poiană,
Abătut și necăjit,
Apăsat de greaua-i blană -
Nicio mură n-a găsit.
Mai departe-n dumbrăvioară
Un stup mare-a mirosit,
Plin cu miere-i, surioară,
Galben, bun, zaharisit.
Ursul lacom nasu-și vâră
În culcușul plin cu miere,
De-a primit o-nțepătură
Și-acum piere și tot piere.
„Mor, mor, mor, regină dragă!
Că sunt vai de pielea mea,
Nu vă luam eu mierea-ntreagă
Multă încă rămânea!”
Viața unei păpădii
A-nflorit întâia
oară,
Azi, un prunc de
păpădie,
Și-a deschis
corol-afară
Din scufia-i
pământie.
Dar parcă nu
este floare,
M-am mirat în al
meu gând
Dă impresia că-i
soare
Legănat de-un
dulce vânt.
El tot crește în
lumină,
Sfătuit de-un
strop de rouă,
Să vestească în
grădină
Că natura-i-n
haină nouă.
„Mândră floare,
păpădie
Ca un soare
lucitor
Vântul o să-ți
fie ție
Cel mai aspru
prădător!
Și-ai să vezi
că-n asfințit
Vei fi albă și
bătrână,”
Spuse melcul
îngrozit
Tot târându-se n
țărână.
Mai târziu, cam
înspre seară,
Puiul meu
a-mbătrânit
Iar trifoii se
mirară -
C-al meu pui e
de pierit.
Un vânt rău
venit din sat,
A suflat, așa,
deodată,
Că pe sus i-a
spulberat
Umbreluțele-i de
vată.
Acum singură-n
grădină,
Zace păpădia
mea,
Frunza fragedă-i
țărână
Și sămânța sus
în stea.
Felicitari!!!
RăspundețiȘtergere