Succesele fac din „inteligența artificială” cel mai mare eveniment științific și tehnologic de la mecanica cuantică și atomistica de la începutul secolului al XX-lea încoace. Unii o compară cu descoperirea electricității! Discuția despre ea, plină de optimism, dar tot mai îngrijorată, se extinde.
Este
datoria celor care își asumă reflecția asupra lumii actuale să-i explice
originea și expansiunea. O fac plecând de la chestiunile cheie și autorii ei –
logicieni, matematicieni, lingviști, informaticieni, ingineri – și încheind cu
antropologi și sociologi care-i evaluează aplicările, și aducând discuția pe
terenul culturii generale din zilele noastre.
Optica
mea este a unuia care a studiat logică, inclusiv logica simbolică și bazele
matematicii, și științe (fizica relativității, cibernetică, genetică,
psihologie), a predat logica, teoria argumentării și filosofia contemporană și
și-a asumat inițiative ale digitalizării în educația națională. În urma unei
conferințe pe care am susținut-o la „New School for Social Research” din New
York, am asigurat venirea la universitatea clujeană a creatorului „psihologiei
cognitive”, Ulrich Neisser, cu care s-a dat startul acestei psihologii în țara
noastră. Ca ministru am contribuit la instalarea rețelei electronice a educației
naționale. Diverse inițiative m-au pus în contact cu conținutul „inteligenței
artificiale” – specializarea în domeniu revenind, însă, firește, celor care o
dezvoltă. Preocuparea mea a fost și este promovarea inteligenței, cu o
elaborată cunoaștere a potențialului ei.
De ce este azi o problemă
inteligența? Răspund plecând de la patru observații.
Una ține
de istorie. Lipsa inteligenței a dus la tragedii – ca să iau doar exemple de
amploare, azi istoricii ne spun, de pildă, că Primul Război Mondial a fost
rezultatul unor erori. Prezența inteligenței a evitat catastrofe – cum a fost,
de pildă, acordul Kennedy-Hrușciov. Sau a schimbat lumea spre una a cooperării
– ca înțelegerile Reagan-Gorbaciov. Desigur, inteligența nu este garanție
contra fărădelegii sau crimelor. Să ne amintim că psihologul american al
procesului de la Nürnberg (1947) a constatat că fiecare inculpat avea
coeficient de inteligență semnificativ peste medie.
A doua
observație ține de prezent. „Inteligența artificială” nu numai că prelungește
abilitățile umane, dar ajunge să preia adoptarea deciziilor. Atenționarea din
partea câtorva gânditori – Heidegger, Horkheimer, Adorno, Norbert Wiener,
Marcuse, Ratzinger – că stăpânirea tehnologică a lumii include pericolul
subordonării oamenilor, se confirmă. Singură, nici inteligența nu este cheie
miraculoasă. Azi, datorită evoluției culturale, oamenii sunt mai inteligenți,
dar ura și scindarea sunt în creștere. Evident, inteligența nu este suficientă
ca ei să trăiască în bunăstare.
A treia
observație privește competitivitatea. Nu poate fi competitiv azi – economic,
social, cultural – cine nu se alimentează din „inteligența artificială” și nu
investește în dezvoltarea ei. Experiențele unor țări precum SUA, China,
Germania, Rusia, Israel, Singapore sunt
instructive. Unde inteligența este în suferință, se stagnează în neajunsuri și
în rezultate modeste.
A patra
observație privește viitorul. Avantajele „inteligenței artificiale” sunt
incontestabile, încât se condamnă la înapoiere cine nu o cultivă. Pericolele
legate de ea nu sunt, însă, mici. Elon Musk (iunie 2024) avertizează pe drept
că, întrucât „mașinile inteligente” sunt conectate, ar fi suficient ca undeva
să fie comenzi eronate sau programele să fie greșite pentru a se produce
dezastre. Azi este stabilit, de exemplu, că doborârea la un moment dat a unui
avion sud coreean a plecat de la o eroare în programul pilotului automat (James
Bridle, New Dark Age, Verso, London, New York, 2023), care a rătăcit avionul.
Dincoace
însă de observații, cultura actuală se află într-o situație stranie. Deși
despre „inteligența artificială” se discută mult, iar apelul la ea este curent,
nu este lămurit ce este „inteligența”. Nu există o definiție acceptată, încât
discuția rămâne incoerentă.
Ce este
la propriu inteligența? Se pare că Cicero a folosit primul noțiunea, ca un
compus din „inter”(deosebire) și „legere”(legătură). Dicționarele spun că „inteligența este
facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor
înconjurătoare,cât și a relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de
a rezolva probleme noi”.
Diferența
specifică din această definiție nu este însă suficientă. Se mai spune că
„inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci
prin modul în care se comportă”. Or, putem avea comportamente acceptabile ale
unor neinteligenți și comportamente blamabile ale unor inteligenți. De aceea,
trebuie căutată o definiție mai bună, mai ales că noțiunea se folosește sperând
că o înțelegem la fel.
Să luăm
câteva exemple din cultura română. Nicolae Mărgineanu ne spunea că și evoluția
României pretinde să nu se mai confunde „inteligența” cu „istețimea”, fiind
mult mai mult. La drept vorbind, găselnițe, descurcări de azi pe mâine,
rezultate ocazionale, opinii superficiale sunt câte vrei, dar până la
„inteligență” mai este un drum. Mihai Ralea spunea că „inteligența” înseamnă în
esență „distincția punctelor de vedere” – definiție foarte bună în contextul în
care în discuție este un subiect, și, fără a-l rezolva, se trece tacit la
altul. Tudor Arghezi sublinia că „inteligență” fără caracter nu rezolvă ceva.
Mihail Sebastian vitupera „inteligența” de provincie, redusă la versatilitate,
care duce la ciorovăială publică și se rezolvă prin împăcarea la bufet.
Azi se
poate adăuga că „inteligența” este dincolo de înșelătoriile de sub manipularea
mediatică sau înlocuirea adevărului cu
propaganda. Ea nu este în clișee și idei fixe, nici de ieri, dar nici de azi.
Nu revin
însă la istoria înțelegerii inteligenței. Aș aminti succint aici doar câteva
repere de pondere universală ale lămuriri ei.
Încep cu
Kant, care a distins cele trei etaje ale
facultății umane de cunoaștere – „sensibilitatea”, „intelectul” și „rațiunea”
(Critica rațiunii pure, 1783, Editura Științifică, București, 1969). La nivelul
„sensibilității”, obiectele ne sunt date în forme ale intuiției, spațiul și
timpul, pentru ca, la nivelul „intelectului”, ele să fie aduse sub noțiuni, ce
trimit la concepte a priori cu ancorare transcendentală, iar „rațiunea” extinde
aplicarea de concepte la întregul realității. Cunoașterea este atunci când se
unesc datele ce vin din experiență și noțiunile intelectului. Rămânând la
experiență, „intelectul” ar fi sigur, în vreme ce „rațiunea” poate semnala
limitele intelectului, dar ar fi riscantă când pretinde că oferă cunoaștere.
Hegel a
respins această înțelegere, arătând că prin renunțarea la „rațiune” se pierde
adevărul, oamenii fiind condamnați să cunoască numai fenomene, nu esențe
(Știința logicii, Editura Academiei, București, 1966). Abia „rațiunea” duce la
realitate.
Pentru
„rațiune” a pledat și Gottlob Frege – unul dintre stâlpii istorici ai
„inteligenței artificiale”. El a arătat că o aserțiune, de exemplu, „Pământul
este rotund”, este redare a unui conținut, dar nu este judecată decât dacă este
asumată. Pasul epocal l-a făcut în Fundamentele aritmeticii (1884), în care
reflecția asupra naturii numerelor l-a condus la a delimita mai bine, în raport
cu percepția și intuiția, ceea ce numea „gândirea”. Frege a distins un nivel al
cugetării caracterizat de „judiciabil” și „obiectivitate”, distinct de cel al
percepțiilor și intuițiilor. Axa Pământului este imaginară, dar nu este doar
imaginată, ea fiind obiectivă (Scrieri logico-filosofice, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1977). Frege a vorbit de „gând (Gedanke)” drept
conținut al propozițiilor și de „gândire” ca facultate ce accede la cunoștințe.
Prin
John Dewey s-a făcut însă o breșă ce a avut ca rezultat punerea pe primul plan a „inteligenței” și
legarea ei de om considerat „agent care este responsabil, prin inițiative,
inventivitate și muncă orientate, de re-crearea lumii” (Reconstruction in
Philosophy, Beacon Press, Boston, 1968, p. 51). „Inteligența” înseamnă
„investigare (inquiry)” în vederea schimbării lumii spre a ameliora condițiile
vieții.
Aceasta
este conotația „inteligenței” care a devenit reper în modernitatea târzie. La
ea a reacționat Heidegger, care și-a dat seama de utilitatea „inteligenței”,
dar și de riscurile exclusivismului ei, și a propus revenirea la „gândire”.
Pentru el, „gândirea”rămâne o facultate a minții umane, care are ca regulă
generală „experimentarea prăpastiei dintre asemănător și ceea ce este la sine”
(Gesamtausgabe, Viittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2019, 98, p. 239).
Asemănătorul este mereu prezentul, ceea ce oferă „reprezentarea (Vorstellung),
în sine rămânând însăși „esența ființei, ca ceea ce este dat în deosebire”.
Primul permite să se vorbească de „identitate”, a doua este prin natura sa
„diferență”. „Gândirea” este explorare a diferenței.
În
celebrele Caiete negre (2014-2022), Heidegger acuză contemporanii că se lasă în
seama „reprezentării” și cultivă dogme. Or, cine preia realitatea „numai cu
reprezentări, rămâne departe de capacitatea de a se încerca în esența unui
lucru; căci acesta pretinde o perspectivă solidă, ca și curajul de a stărui în
încercare inclusiv înăuntrul granițelor sale și de a vorbi de aici. Cei de astăzi zburdă într-o formă exterioară
a eseului literar fără a cunoaște nici măcar din depărtare gândirea tentativă
(versuchenden Denken)” (p. 8). Altfel spus, contemporanii se mișcă în
certitudini îndoielnice. Se cugetă pe scară generală în „reprezentări”, încât
nu se mai ajunge la „gândire”.
Pedagogul
de referință al vremii noastre a operat, la rândul său, o distincție majoră. El
a delimitat șase „inteligențe” relative la domeniu – „lingvistică”, „muzicală”,
„matematică”, „spațială”, „kinestezică”, „personală” – și a formulat criterii
psihometrice, dar și localizări neuronale. „Inteligențele” sunt concepute drept
„capabilități cognitive relativ autonome”, care fac ca oamenii să se
deosebească (Howard Gardner, Frames of Mind. The Theory of Multiple
Intelligences, Basic Books, New York, 1983). Ulterior, acesta a distins cinci
„minți (minds)” – „disciplinată”, „sintetizatoare”, „creatoare”, „plină de
respect”, „etică”. „Cuvântul minte ne reamintește că acțiunile, gândurile,
ideile, sentimentele și comportamentele sunt toate produse ale creierului
nostru; mințile disciplinate și creative pot utiliza toate sau doar unele
dintre inteligențe, în funcție de aria de lucru. Astfel, disciplinat sau
creativ, un poet depinde de inteligența lingvistică, un arhitect de inteligența
spațială, un terapeut de inteligența interpersonală și așa mai departe.
Respectul și etica se clădesc în mod clar pe inteligențele personale. Etica,
reflectând un mod mai abstract de gândire, se clădește și pe inteligența
logică. În ceea ce privește, mintea sintetizatoare, ea pune o problemă a
multiplelor inteligențe, sau a teoriei acestora, deoarece sinteza include
adesea operația uneia, a două sau chiar a mai multor inteligențe. Eu chiar
bănuiesc că sintetizatorii talentați își pot atinge scopul pe căi diferite. De
exemplu, se întâmplă să se bazeze în primul rând pe inteligențe lingvistice,
logice și naturalistice, dar alții pot folosi inteligențele spațiale, artistice
și sau personale pentru a atinge și transmite sintezele lor. Să ne gândim la
sinteza la care a ajuns Pablo Picasso în opera sa atotcuprinzătoare, Guernica”
(Howard Gartner, 5 Minds for the Future, Harvard Business Press, 2008, p. XVI).
În fapt, un tip de „inteligență” nu este solitar, ci asociat cu altele.
Un
psiholog renumit ne spune însă că asemenea delimitare a inteligențelor nu este
științific acceptabilă (John R. Anderson, Cognitive Psychology and Its
Implications, W. H. Freeman & Comp., New York, 1995, p. 446). El ne
amintește, în schimb, de distincția lui Cattell (1963) între „inteligența
fluidă” – abilitatea de a gândi sau rezolva probleme în domenii noi, și
„inteligența cristalizată” – cea a cunoașterii deja dobândite (p. 437), ca și de
alte distincții. Puțini încearcă însă azi o definiție a inteligenței,
asumându-și mai curând că inteligența este aceeași oriunde este.
Și,
totuși, o definiție a inteligenței trebuie dată, încât să putem vorbi exact despre ea. Sunt de părere că, în constelația
facultăților la care omul recurge, „inteligența” este capacitatea de rezolvare
de probleme și de convertire a rezolvărilor în acțiuni și fapte; că, printr-o
creație logico-matematică și inginerească, această capacitate a devenit și
capacitate a unor produse umane ce permite mai avantajoasa inserare a oamenilor
în condițiile lumii; că în ambele ipostaze este vorba, pe de o parte, de
capacitate de a ordona obiecte și de a rezolva probleme și, pe de altă parte,
de capacitate de a pune cunoașterea în slujba rezolvării de probleme, ce
operează cu criteriul consecințelor benefice.
Există
atâtea tipuri de inteligență câte tipuri de acțiuni (instrumentală, strategică,
comunicativă, dramaturgică, etică etc.) condiționează reproducerea umană a
vieții. La propriu, inteligența nu se lasă echivalată cu improvizația, nu se
reduce la descurcare și nu este materie de convenție. Această capacitate nu
prinde întreaga realitate, ci ceea ce intră în raza problemei de rezolvat.
Inteligența nu epuizează arhitectura facultăților de cunoaștere (detaliat în A.
Marga, Vocația gândirii, 2024), încât reclamă intervenția „gândirii
(rațiunii)”. Ea prezintă gradații, deși uneori acestea rămân greu de evaluat.
Cu
această definiție se face față situațiilor în care „inteligența” este prezentă
sau i se simte lipsa, ca și diferitelor inteligențe ce ne stau acum în față.
Fiecare poate lua multe exemple. Pe scenă fiind acum discuția asupra relației
dintre „inteligența naturală” și „inteligența artificială”, să ne oprim asupra
ei.
La o
primă determinare, ambele sunt inteligențe. Nu-i poți retrage nici uneia și
nici alteia însușirea inteligenței. Opinia mea este că specificarea
inteligențelor, „naturală” și „artificială” se poate face după criteriul
suportul – creierul, mințile, conștiința oamenilor, respectiv computerele – și
după condiționările ce rezultă. În acest sens, nu este neglijabilă ideea lui
John Searle de a vorbi despre inteligență „mentală”, în cazul oamenilor, și de
inteligență „nementală” în cazul mașinilor.
Este spus astfel totul? Cred că
nu! Am în vedere patru motive.
În
primul rând, anvergura celor două
capacități este diferită. „Inteligența naturală” este mai profundă în ceea ce
privește captarea sensului, „inteligența artificială” este mai puternică în
ceea ce privește cuprinderea corelațiilor în timp și spațiu. De aceea,
stăpânirea complexității din timpul nostru o și cere tot mai mult.
În al
doilea rând, cele două inteligențe se deosebesc după felul preluării
realității. „Inteligența naturală” operează fără a pune condiții obiectelor
date în experiență, în limbajul natural. „Inteligența artificială” le preia
prin intermediul unui limbaj creat de logică și matematică și punând o grilă
conceptuală de un fel aparte în fața realității.
În al
treilea rând, în vreme ce „inteligența naturală” păstrează solidaritatea
sintaxei cu semantica și unitatea dintre semnificație și sens, „inteligența
artificială” operează sintactic, cu un sens tehnologic precis. Dacă este să mă
exprim riguros, ea face parte dintre „acțiunile raționale în raport cu un
scop”, alte acțiuni, precum „acțiunea rațională în raport cu o valoare”, presupunând limbajul natural și semantica sa.
În al
patrulea rând, „inteligența naturală” rămâne sub tutela „conștiinței” și a „conștiinței
de sine”. De aici vine ceea ce autori de azi (Manuela Lenzen, Der elekronische
Spiegel. Menschliches Denken und kunstliche Inteligenz, C.H.Beck, Munchen,
2024, pp. 91-95) remarcă – „flexibilitatea”, „adaptabilitatea”, „finalitatea”
ei. „Inteligența artificială” își poate descrie structura și funcționarea, dar
la „conștiință de sine” nu poate apela, căci nu dispune de ea.
Existând
astfel de diferențe, este totuși greșită contrapunerea, din orice direcție ar
veni, a „inteligenței naturale” și a „inteligenței artificiale” – la care
asistăm fie din cauza carențelor culturale, fie a ideologiei, fie a
incapacității de înțelegere, fie a acestor cauze la un loc. Azi „inteligența
naturală” are în „inteligența artificială” un „braț” de rară productivitate,
așa cum industria l-a avut odinioară în mașinile cu aburi, apoi în motoarele
electrice. Precum energia atomică, acest „braț” oamenii îl pot folosi cu succes
numai dacă îl și controlează.
(Din volumul A.Marga, Inteligența artificială și condiția umană, în pregătire pentru apariție)
Autor:
Andrei Marga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu