Profesorul universitar dr. Ioan-Aurel Pop,
președintele Academiei Române, consideră că noile propuneri ale MEN pentru
eliminarea istoriei și geografiei din trunchiul comun de la anumite
specializări fac parte din „noua ofensivă contra istoriei și geografiei”,
relevă un punct de vedere trimis pe adresa redacției R3media.
Potrivit președintelui Academiei Române, eliminarea
acestor două materii din trunchiul comun este „o mare nedreptate” . Domnia sa
consideră că aceia care iau aceste măsuri „nu știu exact ce fac, nu vor să
distrugă ceva intenționat și nu-și dau seama de consecințe”.
Profesorul nu exclude ca printre decidenți să fie și
„și unii care au în minte scopuri malefice, care servesc cauze străine de
interesele poporului român și care veghează mereu. Există și din aceia pentru
care românii sunt ca un ghimpe aici, în centrul geografic al Europei și în
partea de sud-est a Europei instituționale.”
Președintele Academiei Române a criticat și
redenumirea unor materii, precum și absența referinței la „români” și „România”
din manuale.
„Ofensiva aceasta s-a legat mai întâi de nume: ce să
mai caute „Istoria românilor” sau „Istoria României” în „curiculă” (cum s-a
ordonat să se cheme planurile de învățământ)? Doar românii nu au fost niciodată
glorioși, nu au făcut nimic în istorie, au fost lași și nu au construit,
inventat, creat opere și capodopere! În consecință, trebuind noi să fim globali
și globaliști, numele de „român” și „România” s-au șters aproape total din
manuale. De altminteri, nici numele de „limba română” nu le-a plăcut unora și
au creat manuale numite „limbă și comunicare”, ca și cum adjectivul „română” le
suna prost”, a notat domnia sa.
Iată integral punctul de vedere al prof. Ioan-Aurel
Pop:
„Nu încetez să mă uit cu tristețe la scena politică
din România de dinainte de 1989, dar – din păcate! – și la cea de după 1989.
Sute de miniștri ne-au vegheat în acești ultimi 35 spre 36 de ani, dintre care
câteva zeci la Educație, și s-a ales praful.
Grija pentru reformarea școlii a fost în prim plan,
mereu, dar reformarea a cuprins, de cele mai multe ori forma și nu conținutul,
aparența și nu esența. Au fost și tentative mai sănătoase de vreo două-trei
ori, înăbușite însă în fașă și repede uitate. Vă dau un exemplu de „reformare”:
înlocuirea celor trei trimestre (de aceea numele le începea cu „trei”) și trei
vacanțe cu cinci module și cinci vacanțe, plus „săptămâna verde”, „școala
altfel” etc.
De când e lumea erau „vacanța mare”, „vacanța de
Crăciun” și „vacanța de Paști” și toate mergeau relativ bine. Nici măcar
regimul cel odios nu s-a atins de această structură. Acum, marii „experți”,
după ce au constatat că avem analfabetism de toate felurile și abandon școlar
de speriat, au găsit cauza în vacanțele prea puține și în mediile încheiate de
trei ori pe an.
Tot ei au mai inventat o cauză: „structura
închistată” a materiei, cu română, matematică, fizică, biologie, chimie,
istorie și geografie, cu discipline adică prăfuite, învechite, nepotrivite erei
digitalizării și cu nume care vin de pe vremea lui Platon, Aristotel, Cicero și
Caesar, adică din greacă și latină. Ce nenorocire! Să trăim noi așa de ancorați
în trecut!
Și au venit avalanșe de propuneri de „schimbare”, ba
chiar de „revoluționare” a școlii, prin noi discipline (materii) care să
ancoreze școala în actualitate și în viitor: educație sexuală, sanitară,
bancară, digitală, antreprenorială, de protecția mediului, de circulație pe
drumurile publice, pentru nutriție sănătoasă, ba chiar și vestimentară,
numerologică, de chiromanție etc.
Chivernisitorii școlii, un fel de „toboșari ai
vremurilor noi”, cei mai mulți fără experiență în învățământul preuniversitar,
au găsit repede soluția: reducerea numărului de ore destinate disciplinelor
„clasice” și introducerea câte unei pseudo-discipline (de câte o oră pe
săptămână) precum cele enumerate mai sus. Primele afectate au fost, ca de
obicei, „umanioarele” și științele sociale, dar nu numai ele. Ce atâta română,
istorie, latină, geografie?
Doar trăim în epoca globalizării și a digitalizării,
care presupun omogenizarea planetei și care au toate cunoștințele stocate în
baze de date sigure, ușor accesibile pentru oricine. Așa că școala ar fi menită
să-i învețe pe copii și adolescenți doar strictul necesar legat de
digitalizare, un pic de matematică, fizică, chimie, biologie (s-au redus și în
cazul lor numărul de ore, dar nu prea mult, fiindcă ar fi fost strigător la cer
și fiindcă s-ar fi revoltat părinții). Restul de ore urmează să fie destinat
deprinderilor practice, abilităților, regulilor de viață individuală și
publică.
În această ecuație, educația prin istorie devenise o
povară de nesuportat pentru „progresiști” și neomarxiști. De la un timp, au mai
apărut și „anulatorii culturii”, și „treziții”, și alți feluriți răzbunători
față de ororile trecutului, reale sau imaginare. Așa că, „istoria” trebuia
pedepsită drastic. Mai era și motivul foarte gălăgios și foarte greu de
combătut: istoria servise în perioada finală a lui Ceaușescu pentru
„naționalismul comunist”, pentru preamărirea poporului român, pentru
transformarea lui într-un neam glorios, unic, imaculat și mereu învingător, iar
pe lider îl făcuse „geniul Carpaților”.
Toate acestea i-au amăgit pe mulți, iar pe unii i-au
transformat în inamici înverșunați ai științei (formei de cunoaștere) și
disciplinei numite istorie. Cauza nu era disciplina numită istorie, ci patronii
ei de atunci. Ofensiva aceasta s-a legat mai întâi de nume: ce să mai caute
„Istoria românilor” sau „Istoria României” în „curiculă” (cum s-a ordonat să se
cheme planurile de învățământ)?
Doar românii nu au fost niciodată glorioși, nu au
făcut nimic în istorie, au fost lași și nu au construit, inventat, creat opere
și capodopere! În consecință, trebuind noi să fim globali și globaliști, numele
de „român” și „România” s-au șters aproape total din manuale.
De altminteri, nici numele de „limba română” nu le-a
plăcut unora și au creat manuale numite „limbă și comunicare”, ca și cum
adjectivul „română” le suna prost. S-au făcut și manuale alternative de
istorie, unele mai năstrușnice decât altele.
Nu mai zice nimeni că istoria este unică și unitară,
dar pentru elevi trebuie stabilit un manual-standard, cam cum se face la română
cu limba literară. Avem graiuri berechet și patru dialecte, dar la școală se
studiază limba literară. Așa și cu istoria. Însă la istorie a biruit
relativismul și s-a erodat încrederea în adevărul istoric (relativ și parțial
cum este el). A venit apoi asaltul asupra numărului de ore, care erau câte două
(doar rar, la clasele de specialitate, erau câte trei) pe săptămână la gimnaziu
și la liceu.
S-a intrat repede cu barosul și a rămas doar câte o
oră pe săptămână la aproape toate clasele și profilurile. Or, cu o oră pe
săptămână nu se poate face carte, pentru că nu este timp de asimilare
temeinică. La unele profiluri și specialități, numite „practice”, s-a scos de
tot istoria, ca să nu mai tulbure mințile gingașe ale elevilor, concentrați pe
deprinderi de viață, nu pe „teorie”.
Un alt asalt a fost cel îndreptat spre conținuturi.
Istoria se făcea în trecut organizat, didactic, după cum sunau cerințele
învățării unei discipline diacronice, cu evenimente petrecute în spațiu și
timp.
Prin urmare, specificul istoriei ca știință și
disciplină școlară este că ea are sens numai dacă este învățată „din cele mai
vechi timpuri până astăzi”, pe spații și în locuri anume. Global nu prea se
poate, pentru că lumea nu se lasă cuprinsă pieptiș, în integralitatea ei, de
către nicio minte omenească.
Astfel stând lucrurile, elevii învățau la început,
în școala primară, câteva elemente de istorie și geografie locală: care sunt
formele de relief, cine sunt românii, ce este România, cum este împărțită țara
numită România, ce are specific regiunea mea etc.
Limbajul manualelor era adaptat vârstei, iar
învățătorii erau instruiți să vorbească simplu, pe înțelesul copiilor de 9-10
ani. În gimnaziu, de învățau în ordine istoria antică (în clasa a V-a), cea
medievală (în clasa a VI-ea), cea modernă și contemporană (în clasa a VII-a) și
cea a României (în clasa a VIII-a). Primele istorii enumerate mai sus (din
clasele a V-a, a VI-a și a VII-a) erau „istorii universale”, adică se refereau
la trecutul Europei și la elemente din trecutul Asiei, Americii, Africii.
Așadar, abia 25% din studiul istoriei în gimnaziu se
referea la români, restul fiind dedicat civilizației Orientului, lumii
greco-romane, Evului Mediu occidental, Renașterii, Reformei, lumii moderne,
revoluțiilor etc. În clasele de liceu se repeta această structură (schemă), dar
la nivel mai înalt, cu unități de învățare noi, adecvate vârstei și capacității
de cunoaștere a adolescenților.
Istoria României din clasele terminale a VIII-a și a
XII-a însemna o integrare a trecutului nostru în trecutul european și
universal. Altfel spus, după ce elevii aveau habar de evoluția lumii de la
asiro-babiloneni și egipteni până la americanii contemporani, puteau integra
istoria noastră în cea a lumii fără dificultate.
Când se ajungea la umanismul nostru, la iluminism,
romantism, liberalism, la Revoluția de la 1848, la unirea din 1859, la
constituție, la independență etc., toate erau clare, fiindcă se vedea că
avuseserăm și noi aceeași evoluție ca alții, trecuserăm prin același procese
istorice, eram oameni între oameni și popor între popoare.
Nu eram nici doar eroi, dar nici numai lași, nu eram
nici imaculați, dar nici acoperiți de noroi, nu eram nici numai originali, dar
nici exclusiv imitatori.
Această structură aparent repetitivă a materiei
respecta natura intrinsecă a disciplinei, respecta diacronia, concretețea
materiei istorice și specificul psihologic al învățării. Din timp în timp, se
puteau face sinteze, fixări și mai ales recapitulări.
Ce s-a întâmplat între timp, pas cu pas? Mai întâi,
s-a desființat diacronia. Istoria se studiază azi, de cele mai multe ori, la
întâmplare, după structuri inventate. Elevii nu mai știu aproape nimic despre
Antichitate și despre Evul Mediu și Renaștere. Dacă îi întrebi ce este o ogivă
se consideră jigniți.
Toată civilizația pare inventată în Epoca Modernă și
mai ales în secolele al XX-lea și al XXI-lea. Trecutul mai îndepărtat trebuie
făcut odios, neimportant, populat de oameni gregari și inculți, iar trecutul
mai apropiat și recent trebuie calificat sau etichetat în funcție de
împrejurări.
Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul în
deplinătatea lui (atât cât se poate) și nu mai trebuie să știe că trecutul
înseamnă viață și că viața – de oriunde și de oricând – trebuie iubită și nu
disprețuită.
Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în
cunoștință de cauză, ci să fie „îndrumați în mod constructiv”, ca să iubească
și să urască la comandă. Istoria este fragmentată intenționat pe istorii de
popoare și populații (istoria maghiarilor, slavilor, germanilor, evreilor etc.)
și pe „bucăți” din ea (Comunism, Holocaust, minorități etc.).
Istoria universală (cum se zicea odată) și istoria
românilor sunt aproape eradicate. În fine, materia a fost în așa fel ordonată,
încât pare sociologie și politologie și nu istorie, în ciuda faptului că
manualele se cheamă invariabil „Istorie” (și nu istoria antică, medievală,
modernă etc., precum odinioară).
Concret, nu se mai studiază spații și timpuri (așa
cum cere natura intrinsecă a disciplinei), ci teme mari (de exemplu, regimuri
politice în istorie, războiul în istorie, religia și rolul ei, structurile
sociale, revoluțiile etc.).
Astfel, elevii pot învăța despre revoluțiile de la
1848 înainte de a ști ceva despre Napoleon, pot ajunge la Al Doilea Război
Mondial și apoi să se întoarcă la religia egiptenilor vechi etc.
În plus, la o oră pe săptămână, nici nu mai putea fi
vorba despre recapitulare și fixare. În trecut, „pedagogii depășiți”
constataseră că „repetiția este mama învățăturii” și că dacă studiai Antichitatea
la 11-12 ani și o reluai cu alți ochi la 14-15 ani, aveai șansa să știi și
pentru restul vieții, să ai nivelul de cultură generală adecvat, să cunoști.
Cu alte cuvinte, dacă auzeai despre constituțiile
noastre, de la 1866 încoace, nu se putea să nu vezi că rădăcinile lor veneau de
la Atena și de la Roma antică, că Polibius și alții definiseră bine regimurile
politice, cu variantele lor pozitive (de exemplu, monarhia, democrația) și
negative (de exemplu, tirania și anarhia). Dar asta era prea mult. Elevii nu
mai trebuiau să gândească singuri, cu mintea lor, care se cuvenea să rămână
„virgină”, „tabula rasa”.
Acum, „specialiștii” ministerului educației au ajuns
la părerea că și aceste firave și selectate cunoștințe erau prea mult și au
scos istoria și geografia – cele două cenușărese ale materiilor școlare – din
„trunchiul comun” (cu posibilitatea puțin probabilă ca școala să poată repara
vag această nedreptate). Fiindcă este vorba aici despre o mare nedreptate, dar
și despre iresponsabilitate.
Eu știu bine că nu toate „materiile” propuse acum
(și unele introduse în școală deja) au loc (că doar ziua și săptămâna nu sunt
gumilastic, nu se pot dilata), dar de ce să ne legăm de istorie și de geografie
mereu, de ce să le introducem în Patul lui Procust tocmai acum când putem
circula în Europa și în lume, când putem vedea muzee și monumente, când putem
admira cu ochii proprii piramidele și Via Apia?
Oare este așa de inutil sau primejdios ca elevii să
recunoască un monument romanic ori unul bizantin, să se uite cu ochi avizat la
un tablou al Renașterii, să știe cum a apărut și ce a vrut Martin Luther? Oare
este periculos sau inutil ca elevii să mai învețe de împăratul Traian, de
daco-romani, de slavi, de Basarab și de Ștefan cel Mare?
Cum am putut ajunge așa de troglodiți în acest secol
al XXI-lea? În loc să ne străduim să avem profesori cât mai buni de istorie și
geografie, să creăm conținuturi atractive, să folosim metode cât mai adecvate
învățării, să facem din temele aride subiecte de vis, să stârnim curiozitatea
copiilor și adolescenților, ne dăm de ceasul morții să tăiem și ce mai este din
istorie și geografie
Se vede că este amenințată din nou și limba latină.
Îmi amintesc cât ne-am chinuit acum câțiva ani – unii dintre noi, în frunte, pe
atunci, cu Solomon Marcus – să salvăm limba latină. Ajunsesem să observ că pe
prima pagină din Word, când deschizi computerul, aproape 80% din cuvintele de
bază scrise acolo (format, copy, paste, times, roman, normal, file, replace,
select, delete, editing, object, select, title, emphasis, paragraph, italic,
case, insert, design, page, references, review, view, document și multe altele)
sunt de origine latină sau din moștenirea greco-latină.
Noi am rămas singurul popor din vechea romanitate
orientală, singura ortodoxie latină din lume, singurul popor neolatin care
purtăm în numele de „român” amintirea Romei. Nu am reușit atunci decât să
salvăm latina la clasa a VII-a, câte o oră pe săptămână, deși materia nu este
adecvată la o vârstă așa de fragedă.
Gramatica limbii latine este ca geometria în
matematică, adică te învață logica limbilor, pentru că multe limbi și-au făcut
gramaticile lor după modelul latinei. Sigur că latina nu-ți oferă neapărat
deprinderi practice, nu te învață ce să faci dacă intri într-o bancă, ne te învață
cum să accesezi un cont, cum să eviți o sarcină nedorită, cum să mergi la medic
periodic sau cum să mănânci sănătos, dar te învață infinit mai mult.
Sunt revoltat când aud că școala nu mai trebuie să-i
învețe pe elevi teorie, ci practică. Ba școala trebuie să-i învețe pe elevi
teorie, ca ei să aibă la maturitate cultura generală necesară. Practica vine
ușor, la fața locului, când ești pus în situație.
Nu am de ce să învăț în școală să fiu antreprenor,
deși e bine să știu ce înseamnă un antreprenor. Altminteri ne facem cu toții
manageri și nu mai muncește nimeni. Teama de multe cunoștințe acumulate de
elevi este iarăși ridicolă.
Se spunea odată că cine stăpânește cunoștințele
necesare – cât mai multe – stăpânește lumea. Azi nu mai este de ajuns așa ceva.
Azi lumea este stăpânită de cei care mânuiesc cunoștințele, care le transmit
tendențios și care ne prostesc pe mulți, fiindcă am devenit doar instrumente.
Cunoștințele sunt stocate în aparate speciale și ni se spune că este destul să
știm să accesăm aceste aparate. Fals! Accesarea nu ne face deștepți și nici
capabili de decizii bune.
Deștepți sunt aceia care au cunoștințele stocate în
creierul lor, care, aflați în fața unei decizii, compară datele din mintea lor
și știu să reacționeze „în cunoștință de cauză”, cum se zicea odată. Până să ia
deciziile aparatele în locul nostru mai este și nici nu este bine să lăsăm
aparatele să decidă totul. Omul inteligent, se spune, este cel care știe să se
adapteze bine și repede la provocările vieții.
Inteligența presupune, prin urmare, memorie. Un om
care-și pierde memoria este pierdut, bolnav iremediabil. Dar un popor? Nu
înțeleg ce am avea noi de câștigat, ca români, dacă ne-am uita istoria, adică
viața noastră din trecut, viața părinților, a bunicilor și străbunicilor. Cum
și de ce să ne fie rușine de numele nostru și de istoria noastră? Academia
Română a atras mereu atenția asupra acestor erori, prin memorii și prin
propuneri, dar trendul a continuat. Am fost auziți, uneori la modul foarte
politicos, dar nu ascultați.
De aceea cred că intelectualii lucizi trebuie să
reacționeze în mod rațional și să explice aceste lucruri, să oprească noua
ofensivă. Mai cred că cei mai mulți dintre cei care au inițiat aceste măsuri și
care le aprobă nu știu exact ce fac, nu vor să distrugă ceva intenționat și
nu-și dau seama de consecințe.
Firește, sunt și unii care au în minte scopuri
malefice, care servesc cauze străine de interesele poporului român și care
veghează mereu. Există și din aceia pentru care românii sunt ca un ghimpe aici,
în centrul geografic al Europei și în partea de sud-est a Europei
instituționale.
Topirea românilor într-o masă amorfă – care nici nu
este definită încă, așa cum nu este încă acceptată juridic noțiunea de
„cetățenie europeană” – nu este posibilă (deocamdată), fiindcă popoarele nu
sunt produsul unor decizii luate de guverne și parlamente, ci s-au născut
organic, de-a lungul timpului, prin acumulări succesive.
De aceea, ele nu pot fi distruse prin decrete, legi,
hotărâri. Istoria există în scoală, ca să se învețe aceste lucruri, chiar dacă
ele nu plac unora. Uniunea Europeană este deocamdată o punere împreună a
statelor (națiunilor), dar ar trebui să fie un concert al națiunilor, un fel de
„republică a patriilor”, cum s-a zis de la Renaștere încoace.
Pentru reușita proiectului, devine esențială
cunoașterea popoarelor (națiunilor) componente, în diversitatea lor. Or, ca
să-l cunosc și să-l respect pe „celălalt”, de lângă mine, trebuie să mă cunosc
bine pe mine însumi. Nu există alteritate fără identitate.
De aceea, istoria, geografia, limba latină – ce să
mai spun de limba română! – sunt benefice, nu strică nimic, nu tulbură mințile,
nu mai nasc naționaliști, șovini, xenofobi, cum ar crede și predica unii.
Haideți să ne adunăm mințile și să fim raționali!
Toate cele propuse ca discipline noi și care par că
ne copleșesc sunt, de fapt, conținuturi sau unități de învățare. Ele pot și
trebuie – cele mai multe, nu și cele aberante – introduse în materiile care
sunt, care există.
Criza școlii nu vine din faptul că elevii nu fac
educație sexuală (ca materie cu note), să zicem, ci din această uitare de sine,
din măsurile îndreptate contra școlii sănătoase, din noile directive ale
„corectitudinii politice”, ajunse la forme distructive pentru viitorul țării.
Iar cei care se sperie de identitatea românească – câtă mai există ea –
greșesc.
Felul nostru de a fi există și trebuie trimis mai
departe, învățat prin educația din familie și din școală și făcut cunoscut și
altora. Numai așa va putea exista Europa, prin români, prin polonezi, unguri,
francezi, germani, lituanieni etc.
Prin digitalizare comunicăm ușor, prin limba engleză
ne înțelegem cu toții, prin hamburgeri, șaorma și chebab ne bucurăm
gastronomic, prin vestimentație ne confundăm unii cu alții, adică ne
omogenizăm, dar nu dispărem. Istoria românilor, geografia României, limba și
literatura română, folclorul autentic și chiar mititeii nu deranjează cu nimic
ordinea lumii, dimpotrivă, ne învață să fim și să rămânem români, să cunoaștem
și să respectăm alte popoare, pe care să le privim și primim frumos.
De aceea, istoria trebuie lăsată la toate clasele în
trunchiul comun, cu câte două ore pe săptămână (în care intre și materiile noi,
precum comunismul, dictaturile de extremă dreaptă, tragediile și discriminările
etc.). Trebuie studiată prioritar istoria universală, după care, la final de
ciclu, să se poată studia istoria românilor, cu numele ei corect.
Istoria trebuie păstrată și la examene și concursuri
de admitere, pentru că nu este nicio rușine să știm cine suntem pe lumea asta.
Doar așa ne respectăm pe noi și îi respectăm pe confrații noștri europeni,
dobândind demnitate”.
Prof. univ. dr. Ioan – Aurel Pop
Sursa: R3media
.jpg)
.jpg)
