de Gheorghe Pârja
Ieri vă vorbeam despre vecinii de la sat. Astăzi îmi
îndrept privirea către vecinii de la oraș. Pentru mine, născut pe o uliță de
sat, vecinii veneau din istorie. Șiruri de neamuri se perindau pe același loc.
Buna vecinătate se transmitea din generație în generație. Cei născuți pe la
mijlocul veacului trecut am trăit marea dislocare. Era curentul cunoscut sub numele
de mutarea satului la oraș. Un concept folosit abuziv de propagandă, deoarece
și satul avea nevoie de oameni. De țărani. Adevărul este că satul a fost un
rezervor de forță de muncă pentru industrializarea țării. Cum a fost, în mare
parte, zona de unde s-au recrutat ostași pentru cele două războaie mondiale.
Dar să revin la marea strămutare. Câteva cărți și câteva filme au abordat
fenomenul. Într-un mod timid și cu mult partizanat. Sociologia se subțiase, ca
știință, așa că nu prea avem studii pertinente despre această mișcare de
populație. Așa încât, fiecare biografie, venită de la sat la oraș, este un
capitol nescris de carte.
Ca să nu mă îndepărtez de titlul acestui text, pun
întrebarea: oare tinerii de la țară au dus cu ei la oraș ornamentele sufletești
ale vecinătății? Răspund tot eu: era aproape imposibil, deoarece se schimbase
peisajul. Casa din mijlocul grădinii era înlocuită de celebra garsonieră. Aici
s-a născut umorul urban, făcut de pruncii de țărani. Celebrul Bulă, care ne-a
descrețit frunțile, s-a născut prin garsoniere. Cei mai avuți, cu apartamente
mari și case la curte, nu au umor. De obicei, fuga continuă după averi nu este
creatoare de bancuri. Ei, boierii contemporani, l-au alungat pe celebrul Bulă
din societate. L-au trimis în Spania, să culeagă căpșuni. Cum stăm cu vecinii
de la oraș? Pentru cei care locuim la bloc, vecinii de scară sunt cunoștințe
apropiate, pe care le vezi aproape zilnic. Vecini sunt doar prin așezarea în
spațiu, nu prin comunicarea afectivă.
Mai sunt și excepții. Vecinii de la oraș au o
proprietate extrem de restrânsă. Locul din spatele ușii și casa scării. Care,
de multe ori, rămâne a nimănui! E adevărat că orașul a oferit săteanului
strămutat firave condiții de confort. Unii și-au rotunjit forme mai îmbunătățite.
Ceea ce folosim în comun este mica pajiște dintre clădiri, acolo unde este și
cerul. Veniți din cele patru vânturi, și aranjați ca mărgelele pe ață de o
gospodină cosmică, legăturile dintre oameni sunt reci. Salut, bună ziua, și…
atât! Deoarece vin din culturi diferite. Până se spovedesc unii altora trece
viața. Singurătatea în doi este clișeul cel mai întâlnit. În ultimele două
decenii, după ce industria în România s-a prăbușit, mulți orășeni s-au mutat la
sat. Dar milioane de români și-au luat lumea în cap, alcătuind cea mai mare
plecare din istoria țării. Unii s-au realizat, alții s-au lăsat înșelați de
aparențe.
Românii au ajuns în țări în care vecinătatea este o
himeră. Am fost și am văzut. Să mă întorc pe meleagurile noastre urbane. De
obicei, vecinătatea, la oraș, se manifestă la nevoie și în timpul liber. Există
o fragilă solidaritate de terasă. Banală, fără mari reflecții sufletești. Apoi,
mai nou, întâlnirile provocate de similitudini profesionale dau frâu
comunicării. Aici vecinătățile au un rol. Mulți își provoacă activități
amuzante. Vecinul meu, Bozan, are o mașină pe care o ține în parcare. În
fiecare zi îi desface capota, îi admiră motorul. Mai desface o piesă, o șterge,
și o pune la loc. Este un vecin de ajutor, priceput la multe și un bun povestitor
al faptelor trăite de el.
Mai nou, febra comunicării moderne a îngropat multe
din virtuțile bunei vecinățăți. După aproape un veac, încă relațiile dintre
vecinii de la oraș nu au dobândit profunzimea celor de la sat. Sat, care se
împuținează și el. Așa că putem vorbi despre cele două suflete ale multor
români. De la sat și de la oraș. Și al treilea suflet al românilor, provocat de
ispita Occidentului. Multe din obiceiurile sănătoase ale vecinățății s-au
retras într-un muzeu imaginar. Care are tot mai puțini vizitatori. Nu uit rolul
bisericii în menținerea acestor atitudini necesare pentru condiția noastră
umană. După transformarea țăranilor în cetățeni, când românii au intrat masiv
pe poarta orașelor naționale, au impus o mentalitate purtătoare de mit fondator
al națiunii române. Și vecinii se priveau altfel. Că vorbeau aceeași limbă. Că
vorba bună, între vecini, e ca un măr de aur. Încolo, povestea continuă.
.jpg)
_(5182840694)(crop).jpg)
