vineri, 31 decembrie 2021

Epigrame de Toma GROSS ROCNEANU

 

    


Funcționarii

 

    Nu sunt ”răul necesar”,

    Sunt niște oameni fără har,

    Necazul de te trimite lor,

    Opresc și timpul cum ei vor!

 

    ”Vegetarianul”


Orice vegetarian acum,

Mănânc și ștevie la „drum”  

Cum omul este cu alean,

Fiertura fie și ...ciolan!

 

 

POESIS

 


IARNĂ

paşi străini opresc în grădină respiraţia ierbii
prin amintirea părinţilor trece luna mereu
miei albi gâtu-şi întind peste treptele casei
până în sufletul meu...

Vasile MUSTE

POPOSEȘTE IMEDIAT 2022. LA MULȚI ANI!


 Bună ziua, dragii mei!

Am venit în zori la voi, după tradiție, să trag brazdă adâncă pe ogorul creației.
PLUGUȘOR PENTRU CONFRAȚI
Aho, aho iubiți confrați,
de penel înamorați!
Vă trec pragul azi, la casă,
s-aduc rod bogat pe masă,
s-aduc stropi de fericire
îmbălsămați cu iubire!
Plugușor cu patru boi
Ia mai mânați, măi flăcăi!
Hăi, hăi...
Cu respect și prețuire
mă rog s-aveți dăruire
de la Bunul Dumnezeu,
să-L iubiți din plin mereu,
că vă lasă muza-n suflet
ce vă-ndeamnă cu-al ei zâmbet
zilnic să fiți creativi,
veșnic, comunicativi!
Plugușor cu patru boi
Ia mai mânați, măi flăcăi!
Hăi, hăi...
Vin s-aduc spor cu toptanul
să vă iasă iute banul
din multe cărți tipărite,
de cititori îndrăgite!
S-aveți spor la roadă bună,
bunăstarea să rămână,
casa să fie bogată
și mereu îndestulată!
Plugușor cu patru boi
Ia mai mânați, măi flăcăi!
Hăi, hăi...
S-aveți multă sănătate,
bolile eradicate,
libertate în mișcare,
viață fără provocare!
La anul să ne-ntâlnim
din plin să sărbătorim!
Plugușor cu patru boi
Ia mai mânați, măi flăcăi!
Hăi, hăi...
Aho, Aho, iubiți confrați,
în istorie să intrați!
Generațiile viitoare
să privească cu onoare
tot ce-n viață ați creat
și în cărți ați așezat!
Iar la anul care vine
să ne fie mult mai bine!
La mulți ani cu sănătate,
în casă s-aveți de toate,
s-aveți în gospodărie,
multă, multă bucurie!
Ar putea fi o imagine cu 6 persoane, persoane în picioare şi zăpadă

Administratorul blogului MOARA LUI GELU vă urează un sincer LA MULȚI ANI!

 


LA MULTI ANI!

 


Acum, în prag de An Nou, ne îndreptăm atenția spre colaboratorii revistei e-Bibliotheca Septentrionalis.

Cu siguranță, emoția, sinceritatea și bucuria au fost atributele ce au definit colaborarea noastră, iar materialele transmise au fost adevărate mărgăritare ale procesului de culturalizare necesar societății în care trăim. Fiecare articol a reprezentat o ieșire din matca rutinei, o deschidere spre nou, un îndemn spre fenomene axiologice încununate de virtute, motiv pentru care Vă mulțumim și Vă invităm, ca și în anul care urmează, să ne socotiți vrednici conlucrători ai instruirii culturale, științifice, sociale.

Noul An să ne fie tuturor prilej de bucurii incomensurabile, pace, sănătate, mântuire, întru mulți și fericiți ani!

Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA

Cu mulțumiri, respect și prețuire,


Angela Simionca
Coordonator: 
„e-Bibliotheca septentrionalis”
Bibliotecar - Sala de Lecturã
Biblioteca Judeteanã „Petre Dulfu"
Bd. Independentei, nr. 4B
Cod 430123 Baia Mare
Tel./Fax 0262/275899

http://www.bibliotecamm.ro

Editorial. Lichelismul căldiceilor


Lumea este cu gaibaracele în sus nu numai din cauza globaliștilor, a trusturilor farmaceutice (via pandemia), a descurcăreților fără frontiere morale și a falșilor culți fără pic de obraz, ci și din pricina căldiceilor, despre care citim următoarele cuvinte în Apocalipsa lui Ioan, 3/16: „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”.

            În pofida acestui categoric avertisment, pe care apostolul iubirii îl adresează căldiceilor în urmă cu aproape două mii de ani, istoria n-a dus lipsă de asemenea ipochimeni nici în veacurile de consolidare a creștinismului de la sfârșitul Antichității (memorabila perioadă de întrajutorare și de deplină egalitate, în primele comunități creștine, a femeilor cu bărbații) și nici în timpul Evului Mediu, lunga perioadă când, ne informează gânditorul Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), popoarele europene erau, la sfârșitul marilor migrații etnice, „mai diferite decât sunt astăzi”, însă cultura lor, „câtă exista pe acele vremuri, era, în schimb, mai unitară”.

            De atunci, continuă ilustrul nostru filosof, „lucrurile s-au schimbat” în sensul că, prin inevitabilele progrese ale diferențierilor generate de diviziunea muncii, „individualitatea fiecăruia dintre popoarele europene s-a accentuat, progresiv, de la Renaștere înainte, iar conștiința națională a tuturor s-a dezvoltat”.

            Însă globalismul zilelor noastre de pomină a impus într-un atare hal păcătoșenia numită „corectitudine politică”, încât sunt rău văzuți (evident, de către gardienii/idioții acestei lumi anapoda) termeni referențiali, precum: patrie, patriotism, naționalism, conștiință națională.

            Ba și mai și, în Uniunea Europeană și Statele Unite, adică acolo unde neomarxismul deja își arată colții, cu dementă insistență se dorește imbecilizarea maselor atât prin „arestarea” unor cuvinte de-o vârstă cu omenirea (mamă, tată, femeie, bărbat, fată, băiat, familie tradițională etc.) și înlocuirea lor cu făcături de felul „părintele 1” și „părintele 2” (cică din grijă față de sensibilitățile împerechiaților împotriva firii), cât și halucinanta propunere a unei comisărese malteze ca, pe viitor, să nu se mai întrebuințeze termenul Crăciun, termen de-o vârstă cu creștinismul, deoarece i-ar putea deranja pe indivizii de alte confesiuni!

            Păi bine nenicilor și cucoană comisăreasă, potrivit (i)logicii voastre, majoritatea are obligația demonocratică să accepte fără crâcnire spurcatele pofte ale minorității LGBT, iar creștinii, la ei acasă, n-au dreptul să se simtă vreodată deranjați sau ofensați de tot mai frecventele derapaje și excese la care se dedau migranții de alte confesiuni, în primul rând musulmanii?!...

            Vasăzică, pe lângă circul din belșug și pâinea pe sponci (în fiecare oră mor de foame peste 500 de semeni de-ai noștri!), pământenii mai au parte de atâta tiranie mascată și anarhie dezlănțuită tot acuși-acuși, încât – zic eu – nu ajunge să ne consolăm cu subtila ironie din butada „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”, chiar dacă am ajuns în situația să o rostim din ce în ce mai des și cu tot mai mult năduf.

            Ei bine, taman în aceste vremuri de mare cumpănă și deznădejde pentru omenire, în primul rând pentru truditorii onești, tagma lichelelor căldicele a început, cel puțin la noi, să înflorească (!) și să se îngrașe ba cu inși care și-au făcut un crez în viață din a sta cuminți în pătrățelele lor meschine și a nu deranja pe nimeni niciodată nici măcar cu privirea (ăștia sunt perfect convinși că sabia nu taie capul plecat!), ba cu politruci ce se înfoaie și, la o adică, își iau la refec foștii tovarăși de pungășii, dar și atunci doar cu o jumătate de gură, ba cu jurnaliști care toată viața au jucat cum li s-a cântat, inclusiv în perioada antedecembristă, așa că și-au dezvoltat nedemna abilitate de-a spune nimicuri agreabile despre apropiați și/sau sus-puși și de-a compune generalități ce nu-i angajează cu nimic și nu ajută nimănui la nimic, ba cu artiști (scriitori, pictori, sculptori, muzicieni) cu înzestrare precară, dar care crezându-se geniali de la prima plăsmuire scremută, pe urmă dau zdravăn din coate ca să nu fie uitați de unii contemporani  (premii nemeritate, diplome și tinichele la plesneală, găunoase titluri de cetățeni de dezonoare ai locului, chiar ai planetei dacă ar fi cu putință).

            N.B.: Iată o elocventă probă de curaj civic din partea mea și de crasă lașitate din partea unor foști colegi de serviciu. Întrucât am scris și publicat despre abuzurile săvârșite de regimul Băsescu și mica lui sculă numită Boc (diminuarea lefurilor, închiderea unor spitale, furtișaguri, minciuni pe rupte și incompetență cu carul), de îndată am fost pus în capul listei cu disponibilizații (da, mi s-a făcut această onoare!), fapt pentru care majoritatea colegilor se fereau de mine ca de un ciumat și numai câțiva dintre ei, mai degrabă nițel compătimitori decât curajoși, îmi spuneau pe la colțuri și în șoaptă că mi s-a făcut o cumplită nedreptate și că ei sunt cu totul de partea mea. Firește, nimeni n-a mișcat niciun deget pentru dreptul meu de multiplu licențiat la muncă, ci în sinea lor (asta-i presupunerea mea) se bucurau că am fost sacrificat eu și ei au scăpat.

 

            Sighetu Marmației,                                                           George  PETROVAI

                 30 dec. 2021

La Multi Ani si La Multi Bani! Gëzuar Vitin e Ri, me Shëndet, Bereqet dhe Lumturi!

 


miercuri, 29 decembrie 2021

Sorin Roșca Stănescu: „Personajul suferă de buricism. Adică se crede buricul lumii.”


Am scris intenționat cu „k” „comandantul acțiunii”. Este titulatura pe care și-a inventat-o Raed Arafat. Și nu întâmplător. Personajul suferă de buricism. Adică se crede buricul lumii. Iar lumea în care el se autointitulează comandant, într-o singură lună, octombrie 2021, a înregistrat cele mai multe decese de români de la al Doilea Război Mondial până acum. Atâta doar că Raed Arafat, cu o viclenie greu de egalat, fuge de răspundere. Și încearcă să o disipeze.

Conform unei statistici necontestată până în prezent de nimeni, în luna octombrie a acestui an, au murit 44.595 de concetățeni. Și s-au născut doar 15.613. O parte dintre decese au fost cauzate de valul 4 al Covidului, în condițiile în care absolut toți specialiștii din lume, inclusiv specialiștii români, sunt de acord că autoritățile de la București au fost nepregătite pentru a face față provocării. Iar „comandantul acțiunii”, cu sau fără „k”, a fost nimeni altul decât Arafat. Un alt procent al deceselor este cauzat tot de măsurile aberante luate în ceea ce-i privește pe pacienții non-Covid. Cărora li s-a refuzat tratamentul în spitale. Sau care nu au fost operați la timp. Sau nu au fost operați deloc. A fost un carnagiu. Pe care însă Arafat refuză să și-l asume. În urmă cu câteva zile, într-o confruntare altfel extrem de interesantă pe postul de televiziune al Evenimentului Zilei între medicul Lucian Duță, fost șef al Casei de Sănătate, și „comandantul acțiunii”, Raed Arafat, confruntare care a avut loc la per tu, Raed Arafat a insistat asupra faptului că își asumă până la capăt toate deciziile luate de alții. Cu alte cuvinte, el însuși, adică de capul lui, nu a luat niciuna dintre deciziile fatale pentru sănătatea publică. Ia să vedem dacă s-a ascuns sau nu în spatele altora. Ia să vedem dacă fuge sau nu de răspundere, în condițiile în care nici măcar el nu-și permite să susțină că nu au fost luate decizii greșite. Și, adaug eu, decizii greșite în materie de sănătate publică înseamnă oameni care au murit.

Jurnalistul de investigație Iosefina Pascal, care s-a înfipt de mai mult timp cu dinții în beregata lui Raed Arafat, mai mult chiar decât alți jurnaliști de investigație cu ștate mai vechi, a dezvăluit pe un post de televiziune o serie întregă de documente, care pulverizează literalmente mecanismul de apărare al lui Arafat. „Komandantul acțiunii” a fost prins cu garda jos.

Raed Arafat a afirmat în mod mincinos – și aștept să mă dea în judecată, dacă consideră că-l calomniez prin această afirmație – că toate deciziile importante pe care le-a luat au fost luate în temeiul concluziilor prealabile la care au ajuns Grupul de Comunicare Strategică, Grupul tehnico-științific și Centrul Național pentru Situații de Urgență. Nu insist acum, dar presa a demonstrat că o parte dintre aceste colective de așa-ziși specialiști sunt fantomatice. Iar Arafat a refuzat să-i nominalizeze în mod oficial pe pretinșii săi specialiști, motivând că astfel îi protejează de eventualele atacuri din partea presei. În realitate lucrurile nu stau așa. Dincolo de faptul că până la urmă nu prea contează la ce concluzie au ajuns pe parcurs pretinșii săi specialiști, atâta timp cât tot el a fost mai mult decât coordonatorul operațiilor și chiar „komandatul acțiunii”. În acest sens, Iosefina Pascal ne oferă câteva concluzii cât se poate de concludente. Cum a fost de pildă evacuarea dramatică, în miez de noapte, fără niciun fel de rost și cu pagube umane, profesionale și materiale uriașe, a Spitalului Foișor. Acolo nu a existat decât un ordin rapid, nemotivat legal, scris și semnat de Arafat. La fel, tot printr-un ordin al „komandantului acțiunii”, s-a decis în mod abuziv și neprofesionist detașarea rezidenților de la facultățile de farmacie la DSP. Cu precizarea că aceștia nu sunt de specialitate și nici nu și-au dat acordul în acest sens. A fost un abuz care nu a avut în spate niciun fel de deliberare a celor trei grupuri de așa-ziși specialiști. Mai gravă decât toate aceste acțiuni însă a fost sistarea, tot prin ordinul dat și semnat de Arafat, a operațiilor care în mod obișnuit se desfășurau în spitale pentru salvarea unor pacienți non-Covid. Exemplele pot continua.

În aceeași categorie, dar de astă dată cu încărcătură penală, întrucât există deja administrate câteva dosare în acest sens, sunt nenumăratele achiziții făcute „pe sprânceană”, unii zic cu para-ndărăt, dirijate în mod direct sau indirect de către Arafat. Izolete, ventilatoare, diverse alte aparate medicale și mai recent scandaloasele teste lego pentru școli. Ca să nu mă refer în acest demers editorial și la elicoptere, avioane sau ambulanțe sau la firma complice care le asigură dotările, dezvăluire uluitoare făcută de jurnalistul Liviu Alexa, în urma căreia Raed Arafat a pierdut chiar și un proces.

Să încheiem acest scurtă panoramă a deciziilor arbitrare, fără niciun suport în spate, luate de „komandantul acțiunii”, menționând carantinarea, tot abuzivă, a Timișoarei și a altor localități din țară.

Prin urmare, în singura dezbatere în direct, „komandantul acțiunii” a mințit cu nerușinare și îl provoc din nou să mă dea în judecată dacă are curajul, pentru că, sincer, simt nevoia să prezint probele pe care le am – și ele sunt bine documentate – într-o instanță civilă. Pentru ca de acolo ele să fie luate și utilizate de o instanță penală.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com

 

Guvernul renunță la certificatul verde până anul viitor. De teama protestelor

 


Liderii PSD și PNL au renunțat la implementarea certificatului verde ca urmare a unor sondaje discutate în coaliției, care arătau că aproape 60% din români se opun vaccinării în general, susțin surse politice pentru ziare.com. Impunerea unui certificat verde obligatoriu la locul de muncă ar afecta electoral atât PSD, cât și PNL. Singurul politician care susține în continuare certificatul verde e ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, însă și acesta se supune ordinului de partid.

“Sunt mai multe sondaje comandate de PSD și de PNL care arată un procent covârșitor împotriva vaccinării: în jur de 60%. Cifra nu e chiar surprinzătoare, în condițiile în care avem doar 40% populație vaccinată după un an de zile, iar campania de vaccinare vedem că bate pasul pe loc. Alarmant este faptul că în urmă cu câteva luni, procentul celor care respingeau vaccinarea era undeva la 20%. S-a triplat între timp, deci mesajele antivaccinsm chiar au prins în societate”, susțin sursele citate.Ads

Printre politicienii care s-au opus certificatului verde se numără și președintele Klaus Iohannis.

Premierul Nicolae Ciucă a declarat, miercuri, la Vâlcea, întrebat dacă mai poate fi aprobat certificatul verde până la finalul acestui an, că nu crede că se mai poate aproba, pentru că Parlamentul a intrat în vacanţă.

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, a declarat miercuri, într-o conferinţă de presă, că se doreşte o revitalizare a campaniei de vaccinare în România, pentru că până acum am avut o campanie de promovare a vaccinării şi mai puţin de informare privind vaccinarea. Ministrul afirmă că această campanie trebuie realizată de profesioniştii din sănătate, sau alte persoane cu mare autoritate profesională, credibil.

Sursa: NapocaNews

Editorial. Creştinismul de-nceput, sursă generoasă de inspiraţie pentru artişti


 Pentru o mai bună încadrare a temei de faţă, este cât se poate de nimerit să spun câteva cuvinte despre creştinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele creştinismului. Căci nu numai că nu trebuie respinsă părerea lui Clement Alexandrinul cum că religiile anterioare creştinismului au fost pregătitoare pentru venirea Mântuitorului Iisus şi că – potrivit lui Tertulian – sufletul „păgânilor” este „în chip natural creştin”, dar trebuie să avem în vedere opiniile de genul următor ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Stăniloaie: „Dumnezeu este activ şi dincolo de frontierele creştinismului”, respectiv că „Logosul este pretutindeni în creaţie prin puterea Sa”.

   Desigur, tema este în egală măsură tentantă şi stufoasă. Dar cum ea depăşeşte cu mult limitele unui eseu, voi prezenta în continuare doar câteva repere extrase din cartea mea Confesiuni esenţiale. Nu de alta dar se cunoaşte prea bine rolul ce-i revine creştinismului în formarea culturii şi civilizaţiei pe arii întinse ale globului. În paranteză fie spus, Europa de azi este produsul integral al creştinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor...

   Trei sunt elementele pregătitoare ale creştinismului:

   1)Înţelepciunea Egiptului antic;

   2)Filosofia greacă (îndeosebi stoicismul lui Epictet);

   3)Cărţile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).

   Principalele influenţe exercitate asupra creştinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeiţei egiptene Isis şi mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui şi fiul lui Zarathustra); b)Sectele şi partidele (fariseii, saducheii, ebioniţii – secta sărmanilor, terapeuţii – secta asceţilor iudei din Egipt, ioaniţii – adepţii lui Ioan Botezătorul, dar mai ales gnosticii şi esenienii, două secte pe care unii le afurisesc, pe când alţii le preamăresc).

   Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la răspândirea creştinismului:

   1)Dispariţia cetăţilor-state;

   2)Apariţia comunităţilor (congregaţiilor) creştine.

   La rândul său creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre splendidele lor mozaicuri care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori, îmbogăţite de strălucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migăloasă dantelă de piatră la care au trudit sute de ani nenumăraţi meşteri anonimi, se prezintă privitorului ca adevărate „Biblii de piatră” prin scenele din Scripturi pe care le desfăşoară.

   Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii, capodopere care astăzi umplu muzeele lumii. Cum lista artiştilor renascentişti este aproape nesfârşită, căci – urmând exemplul dat de cetăţile italiene – Renaşterea şi-a urmat neabătut drumul său istoric în cam toate ţările europene, mă voi mărgini să numesc doar câţiva dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dând Cezarului ce-i al Cezarului, adică acordând atenţia cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

   Michelangelo, de pildă, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), precum şi nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele monumentalitatea şi sublimul pe care autorul le-a găsit în izvorul său de inspiraţie. De altminteri, chiar Michelangelo mărturiseşte acest lucru în Rimele sale: „Din zi în zi, Tu, Doamne, toată viaţa/ Mi-ai fost şi ajutor şi călăuză”...

   De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach închinate Patimilor Mântuitorului, Creaţiunea lui Haydn şi Missa solemnis a lui Beethoven.

   Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso şi Milton când au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat şi Paradisul pierdut.

   Cu toate că aparţin unui alt palier al culturii universale, totuşi trebuie amintite acele minuni de artă iconografică reprezentate de frescele bisericilor şi mănăstirilor româneşti, precum şi splendidele miniaturi care împodobesc manuscrisele cărţilor bisericeşti.

*

   În cele ce urmează voi căuta să învederez prin patru romane inspiraţia exercitată de creştinismul de-nceput asupra scriitorilor situaţi foarte aproape de noi sau chiar în vremea noastră: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a născut în exil din creaţia lui Vintilă Horia şi Fata din Nazaret, carte scoasă în anul 2008 de către Petru Popescu, scriitor american de origine română.

   Printr-o judicioasă îmbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informaţiei evanghelice şi a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuşeşte performanţa de-a scrie o carte în egală măsură mult gustată de cititori şi foarte apreciată, chiar insistent recomandată de factori cu greutate decizională din Biserica catolică a timpului.

   Desigur, pentru aşa ceva nu ajunge să fii doar un american pur sânge, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reuşesc să-şi vândă ca pâinea caldă producţiile lor submediocre (Ben Hur la rândul său a înregistrat senzaţionale succese de public!), ci trebuie să fii înzestrat şi cu vână de artist. Iar Lew Wallace dovedeşte în acest roman că are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor şi meridianelor prin acea incontentestabilă măiestrie cu care el mânuieşte principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocaţie:

   a)Uşurinţa narării;

   b)Simplitatea şi fluenţa cuceritoare a limbajului;

   c)Senzaţionalul cu care condimentează biografiile unora dintre personajele zămislite, dar un senzaţional magistral drămuit şi admirabil turnat în tiparele firescului, încât departe de-a şoca (precum Codul lui da Vinci) prin atenţia acordată aventurii ce avansează spre neverosimil, dimpotrivă, el are preţiosul dar de-a contribui la întărirea autenticului acelor vremuri de excepţie, când Mântuitorul Iisus s-a născut, a propovăduit şi a pătimit.

   Căci, deşi la prima vedere personajul principal pare a fi tânărul şi bogatul evreu Iuda ben Hur (ben în ebraică, la fel ca bar în aramaică, se traduce prin „fiul lui”), cel care, după ruperea prieteniei cu trufaşul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viaţă, totuşi, personajul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune a romanului este Dumnezeul întrupat, fiul Mariei şi al dulgherului Iosif.

   De altminteri, acţiunea romanului începe în deşert, locul unde se întâlnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior şi Balthasar, care apoi călătoresc împreună spre Bethlehem pentru a se închina Pruncului, adevăratul Rege al iudeilor.

   Iar Copilul, ne spune autorul, „era ca oricare copil; nu avea nici aură, nici coroană pe cap; nu deschise gura să vorbească şi nu dădu nici un semn că le auzea osanalele şi rugăciunile, ci, aşa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacăra felinarului decât la ei. După puţin timp, ei se ridicară şi întorcându-se la cămile, aduseră daruri de aur, smirnă şi mirt şi le aşezară înaintea Copilului cu vorbe de evlavie.

   Acesta era Mântuitorul pe care veniseră de departe să-L găsească! Se închinau Lui fără nici o umbră de îndoială în inima lor”.

   De menţionat că dacă în primele douăsprezece capitole ale cărţii, miraculosul şi senzaţionalul de-abia îşi fac intrarea în scenă (doar întâlnirea celor trei magi şi drumul pe care aceştia, călăuziţi de stea, îl fac fără poticneli până la Noul născut), începând cu capitolul 13, adică „la douăzeci şi unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele îşi fac simţită prezenţa tot mai des, dar – aşa cum deja am precizat – fără a fi câtuşi de puţin şocante sau obositoare...

   Asupra tânărului Ben Hur, profund afectat de discuţia avută cu patricianul roman Messala, parcă planează o fatalitate: Acuzat că ar fi atentat la viaţa lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o cărămidă cade de pe parapetul care străjuia acoperişul, atunci când tânărul evreu se apleacă să vadă alaiul procuratorului), Ben Hur este de îndată condamnat la galere pe viaţă, mama şi sora sunt încarcerate, iar uriaşa avere a familiei este confiscată, devenind proprietatea împăratului. În realitate, presupusa fatalitate se vădeşte a fi rezultatul oribilei înţelegeri dintre procurator şi Messala, care – împinşi de lăcomie şi dispreţ faţă de evrei – fac să dispară toţi membrii familiei Hur, căci în acest mod ei înşişi pun mâna pe o bună parte din respectiva avere.

   Tot atunci, la o fântână din deşert, are loc memorabila întâlnire a arestatului trudit şi însetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai înainte ca garda să-l poată opri, se apropie de prizonier, se aplecă cu duioşie asupra lui  şi „îi dădu să bea”.

   Printr-un concurs formidabil de împrejurări, înlănţuitul Ben Hur pe galeră izbuteşte să atragă asupra sa atenţia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar după ce-l salvează pe roman de la înec, acesta îl infiază şi-l desemnează moştenitorul uriaşei sale averi.

   La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se întoarce în patria natală, îndemnat de gândul răzbunării, dar şi de speranţa regăsirii mamei şi surorii. Aici îl cunoaşte de îndată pe faimosul îmbogăţit Simonide, omul de încredere în afaceri al tatălui său („omul care a renunţat la viaţă, dar niciodată la un scop”), precum şi pe Esther, fiica lui.

   Călăuzit de sfaturile şi convingerile de neclintit ale infirmului Simonide şi ale bătrânului mag Balthasar, Ben Hur ajunge să-l cunoască pe Mântuitor, Îi recunoaşte divinitatea şi trece hotărât de partea Lui, ba chiar se străduieşte să organizeze pe banii săi un detaşament de luptători, care să-L scape din mâinile duşmanilor tot mai înverşunaţi.

Dar cum Scripturile trebuie să se împlinească, tot planul ticluit de Ben Hur cade baltă, iar el asistă îndurerat şi neputincios la schingiuirea şi apoi la crucificarea adevăratului Domn şi Rege.

Toate acestea se întâmplă după ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului său stăpân, ocazie cu care îi restituie întreaga avere, nu doar păstrată cu preţul vieţii lui, ci mult-mult sporită, şi mai ales după ce tânărul evreu îşi regăseşte mama şi sora scăpate de carceră printr-o adevărată minune şi tot printr-o minune izbăvite de lepră cu evanghelicele vorbe rostite de Mântuitor: „Femeie, mare e credinţa ta; facă-se precum vroieşti”...

Iar finalul romanului ni-l înfăţişează pe familistul Ben Hur (căsătorit cu Esther, tată a doi copii), în continuare atât de devotat cauzei creştinilor tot mai persecutaţi, încât el decide ca averea să şi-o folosească pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atâta vreme cât construirea bisericilor la suprafaţa pământului era de neimaginat.

Mult mai realizat în plan artistic decât Ben Hur este romanul Maestrul şi Margareta, creaţia de excepţie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte în care fantasticul coabitează cu realitatea şi amândouă se simt în ea ca-n sânul lui Avram.

Datele biografice sunt grăitoare în ceea ce priveşte interesul constant arătat de Bulgakov creştinismului în general, demonologiei şi vrăjitoriei în special: Tatăl său era profesor de dogmatică la Academia Teologică din Kiev, oraşul în care viitorul scriitor a văzut lumina zilei în anul 1891!

Neîndoios că romanul în cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim că la sărbătoarea sabatului unde Mefisto îl conduce pe Faust, diavolul îşi spune Woland, ceea ce de fapt înseamnă preluarea deformată a cuvântului valant, nume sub care e desemnat prinţul întunericului într-unul din dialectele germane.

O altă analogie între Faust şi romanul Maestrul şi Margareta vizează perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toată viaţa de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat îndelung la cartea lui de căpătâi, lucrând efectiv la scrierea ei între anii 1929-1940. Chiar şi în 1940, ultimul an de viaţă al scriitorului şi anul în care el şi-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.

Numele scriitorului devine celebru de-abia după anul 1960, adică atunci când romanul Maestrul şi Margareta, apărut mai întâi în limba rusă, cunoaşte o adevărată frenezie editorială în Anglia, Italia, Franţa, SUA şi Germania.

Se subînţelege cărui fapt se datorează tipărirea cărţii la mai bine de două decenii de la moartea autorului: Urmaşii lui Bulgakov nu s-au grăbit în plină epocă stalinistă să-şi rişte capetele odată cu manuscrisul, ci au aşteptat o relativă relaxare ideologică şi politică. Ceea ce s-a şi întâmplat după moartea tătucului Stalin, în urma rechizitoriului lui Hruşciov îndreptat împotriva mitului stalinist. Căci – nu-i aşa? – perioada comunistă într-un fel, cea postcomunistă în alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenţa şi persistenţa tabu-urilor totemice şi a miturilor nereligioase (extrasacrale)...

Romanul Maestrul şi Margareta îşi derulează acţiunea pe două planuri, din care primul este plasat în Moscova secolului 20. Numai că din chiar debutul romanului, dracul îşi vâră coada la propriu, ceea ce duce la o suită de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celălalt pentru ateii temeinic educaţi să nege şi să ia în derâdere atât lucrurile sfinte, cât şi pe cele diavoleşti: Unuia dintre activiştii culturali tramvaiul îi taie capul taman în locul şi la momentul cum Woland îi prezisese doar cu câteva minute mai înainte, tânărul poet care asistase la discuţie şi tragedie îşi pierde minţile, un alt activist cultural este expediat în pijama şi papuci tocmai în Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de îndată este luat în primire de Woland şi ajutoarele sale: fonfăitul Koroviev-Fagot, poznaşul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. În momentele cruciale îşi face apariţia şi Abaddona, însă acesta poartă ochelari negri, căci privirea lui ucide.

Dar ce caută banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul în apartamentul în care şi-au instalat statul major. Întrucât se cam plictisesc, îndeosebi după ce Margareta, iubita maestrului, le-a căzut în mreje şi a fost desemnată regina balului, iată-i pe demoni că se dedau la năzbâtii şi acţiuni justiţiare în rândul nenumăraţilor pungaşi şi potlogari ai Moscovei bolşevice.

Este şi acesta un mod subtil al autorului de-a arăta pe de-o parte eşecul lamentabil al eticii bolşevismului, pe de altă parte de-a ilustra harababura din minţile cetăţenilor şi din instituţiile statului. De parcă Bulgakov ar fi gata-gata s-o spună pe şleau: “Doar dracu se mai poate descurca în acest talmeş-balmeş”...Ironia doar întrezărită a scriitorului la adresa rânduielilor şi mentalităţilor bolşevice, împreună cu hazul stârnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, conferă cărţii farmec şi vervă scânteietoare, iar cititorului îi garantează o lectură antrenantă şi instructivă.

Pe celălalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, în Ierusalimul atât de urât de procuratorul Pilat din Pont se derulează procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua să fie răstignit. Dimpotrivă, dacă ar putea l-ar face scăpat de pedeapsă, fie şi pentru a le face în ciudă nesuferiţilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui că în timpul discuţiei cu seninul şi jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a dispărut insuportabila hemicranie ce-l încearcă atât de des.

Neputând să-L salveze pe acuzat, cu toată autoritatea sa de care face uz, Pilat îşi oferă anumite compensaţii secrete, pentru ca în acest mod să mai îndulcească niţel gustul amar al înfrângerii suferite în faţa fanatismului rabinic, care mai degrabă încuviinţează nedreptatea decât dezordinea: Pune la cale uciderea trădătorului Iuda şi are o discuţie particulară cu Levi Matei, ucenicul şi adoratorul Crucificatului.

Aşezând cele două planuri faţă în faţă în aceeaşi carte, Mihail Bulgakov reuşeşte să creeze un simbol de mare efect artistic şi cu extraordinare implicaţii conceptual-educaţionale: Osânda şi supliciul Mântuitorului, în fond un nevinovat, nu conţine doar conotaţii creştine, ci ele se constituie într-un protest deghizat împotriva unei lumi nedrepte şi absurde, în care este nevoie de intervenţia demonilor pentru a se face niscaiva ordine şi dreptate.

Şi culmea culmilor! Însuşi Woland, suprema negaţie a divinului, ajunge să-L mărturisească activiştilor burduşiţi cu ateism: Da, El există şi El a fost crucificat în vremea procuratorului Pilat din Pont! În zadar, însă, căci îndoctrinaţii au ajuns mai neîncrezători ca păgânii şi mai negativişti ca Satana...

Înainte de-a intra în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, se cuvine să spunem câteva cuvinte despre viaţa religioasă a geto-dacilor, adică să fixăm cadrul spiritual în care se desfăşoară acţiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintilă Horia.

Religia geto-dacilor n-a fost nicicât monoteistă, ci henoteistă, întrucât panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde şi alţi zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) în afara celor două zeităţi principale – Zalmoxis şi Gebeleizis (îndeosebi prima), „iar henoteismul geto-dacic”, ne informează Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, „a putut înlesni pătrunderea creştinismului în spaţiul carpato-danubian”.

Tot Emilian Vasilescu emite următoarele două opinii în lucrarea mai sus amintită:

1)Având la început un caracter htonian, este de presupus că Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o înfăţişare uraniană, până la sincretizarea sa cu Gebeleizis în perioada romană;

2)Cât priveşte spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pildă credinţa lor puternică în nemurire), este posibil ca acesta să fi depăşit „formele de viaţă religioasă ale popoarelor antice aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, dar nu putea depăşi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adaugă E. Vasilescu, „ei nu se puteau ridica până la înălţimea spiritualismului întâlnit în monoteismul evreu şi în cel creştin”.

Romanul Dumnezeu s-a născut în exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal ţinut de marele poet, după exilarea sa la Tomis de către împăratul Octavian Augustus.

Care a fost motivul exilării lui Ovidiu? După unii istorici şi biografi, se pare că poetul făcea parte dintr-o sectă pitagoreică, faţă de care împăratul manifesta serioase suspiciuni. După alţii – versiune, de altminteri, acceptată şi de Vintilă Horia – împăratul era pur şi simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului şi de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui şi cititoarea fidelă a lui Ovidiu.

Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind câte un an din viaţa ilustrului surghiunit în această garnizoană romană din lumea getică. Astfel, la un înalt nivel artistic, avem posibilitatea să ne familiarizăm cu opiniile, dorinţele, simpatiile şi antipatiile lui Ovidiu din ultimii săi opt ani de viaţă.

Poetul are prima „întâlnire” cu Dumnezeu în cel de-al patrulea an al exilului său, adică atunci când el urcă în Poiana Mărului de pe Cogaionon, muntele sfânt al dacilor, pe vârful căruia trăia marele preot înconjurat de călugări. Aici, în acest spaţiu central, preotul dac îi dezvăluie poetului semnificaţia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevăratului Dumnezeu, sosire anunţată atât de profeţii israeliţi, cât şi de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor şi un atribut al lui Dumnezeu...

Vestirile poetului dac se dovedesc cu atât mai impresionante cu cât ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale cărui istorisiri despre naşterea lui Iisus şi sosirea celor trei crai de la Răsărit, precum şi despre persecuţiile lui Irod, constituie pe de o parte o superbă repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de altă parte ele îl ajută pe Ovidiu să înţeleagă semnificaţia visului cu peştele şi lumina, vis avut de el cu un an în urmă, mai exact atunci când adormise în barca lui Mucaporus.

„Şi astfel”, este de părere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, „are loc substituirea progresivă a axei orizontale şi spaţiale a lui Ovidiu, cu axa verticală şi spirituală – aşteptarea lui Dumnezeu”.

Romanul Fata din Nazaret doar tangentează cu creştinismul de-nceput, întrucât elementele sale alcătuitoare (personalitatea încărcată de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustană în legătură cu iminenta venire a lui Mesia, atrocităţile la care se dedă Irod cel Mare pentru a-şi menţine şubreda poziţie de rege-client al romanilor) sunt admirabil îmbinate de Petru Popescu într-o acţiune captivantă, care-şi poartă apele tulburi şi vijelioase ale timpurilor evocate înspre punctul de cotitură din istoria omenirii: căsătoria Fecioarei cu Iosif şi zămislirea adevăratului Rege al iudeilor!

Este adevărat că Petru Popescu urmează firul evenimentelor biblice, ba chiar citează copios din Genesa şi pe ici-pe colo şi din scrierile profeţilor iudei. Dar respectivele citate, îndeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobândesc o atare notă acuzatoare în cugetările pe care Mariamne le îndreaptă spre Creator, încât dacă n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglăsuieşte (ba chiar i se arată pe muntele Barak sub chipul lui Şadai – Dumnezeul de pe munte), imputările ei curajoase în legătură cu soarta nedreaptă a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: „Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai făcut aşa lipsite de apărare şi de neputincioase, chiar dacă ne-ai dat putere prin frumuseţea noastră, fiindcă uite că bărbaţii ne pot învinge fără nici un efort, numai trântindu-ne la pământ”.

Conştientă de înalta misiune cu care a fost binecuvântată de Creator („Dar vreau să fiu eu aceea care-i va da naştere celui ce ne va mântui pe toţi. Celui ce va veni într-o bună zi şi ne va lua suferinţele asupra lui!”), Mariamne se vădeşte nu doar o inspirată, ci şi o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului: Este profund revoltată de cruzimea de care dau dovadă coreligionarii ei atunci când, apăraţi de inumanele legi şi tradiţii mozaice, ei îşi permit nu numai să terfelească o mireasă considerată nevirgină în ziua căsătoriei, ci realmente să o ucidă cu pietre, fapt pe care ea i-l reproşează atât lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate, dar nedorită din punct de vedere politic, cât şi lui Adonai însuşi; luptă din răsputeri pentru supravieţuirea tribului lui Ioachim, tribul făgăduielii, după ce acesta – sub acuzaţia că a încercat să-l ajute pe Aristobol să ocupe tronul – a fost alungat de Irod în deşert, unde după trei ani de vieţuire miraculoasă, este aflat de Apella (trimisul special în Orient al împăratului Augustus) şi readus la Nazaret; luptă cu toate forţele pentru împlinirea dragostei sale, adică pentru căsătoria ei cu Iosif, dar o căsătorie făcută mai degrabă cu mintea decât cu inima, conştientă fiind de existenţa acelui teribil înscris de despărţire al evreilor numit get, „pe care nici o femeie nu-l poate contesta, în faţa căruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, dacă nu mai este pe placul bărbatului”...

Dar Petru Popescu îşi permite pe parcursul romanului şi anumite libertăţi de reinterpretare a informaţiilor evanghelice, poate condus de intenţia ca, după modelul lui Dan Brown, să-şi şocheze niţel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul bătrân pe care ni-l prezintă Scripturile, ci un tânăr zdravăn şi chipeş. Mai exact, în momentul căsătoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!

Deşi este bănuit de neputinţă la femei după ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit şi salvat providenţial de însuşi rabbi Ioachim, tatăl Mariamnei!), totuşi, căsătoria celor doi protagonişti se consumă cât de poate de natural, chiar întrucâtva romantic într-o cocioabă de păstori de pe acelaşi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar îndată după aceea, Mariamne nu numai că simte sămânţa în pântecul său (deci nici vorbă de Duhul Sfânt!), dar ştie prea bine ce rod va ieşi din ea, căci i se adresează cu cuvintele: „Te port în mine, sunt mama ta, nu te poţi descurca fără mine, aşa că fă bine şi stăvileşte moartea şi durerea, opreşte-le...imediat!”

Dar cum poate fi stăvilită moartea şi durerea într-o lume guvernată de ambiţie şi cruzime, o lume în care „Nu poţi avea încredere în nimeni, fiindcă puterea şi încrederea se exclud reciproc”, o lume în care Irod îşi ucide cu sânge rece soţia şi pe toţi fiii ei, iar împăratul Augustus scapă ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul său vitreg Tiberius, după ce el însuşi ordonase azvârlirea de pe Stâncă a tuturor duşmanilor reali ori bănuiţi, inclusiv părinţii lui Apella, astfel încât „Stratul alburiu de oase sfărâmate, care se formase la poalele Stâncii, avea o grosime de câţiva coţi”, în sfârşit, o lume care câţiva ani mai târziu îl va crucifica pe Însuşi Acela ce aducea cu El pacea şi iubirea?!

Ce interes aveau romanii, îndeosebi Apella, să apere tribul ioachimiţilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-şi reînnoi religia prin ridicarea împăratului la rangul de zeu, căci în concepţia lui Augustus, politeismul avea iz de republică, pe când un singur Dumnezeu, aşa ca Dumnezeul evreilor, „e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur împărat”.

Iată de ce Apella, numele de împrumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis în Iudeea în calitate de spion al împăratului pe lângă regele Irod, dar şi cu misiunea secretă şi precisă de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizată şi interpretată la Roma, în văzul şi auzul a mii de cetăţeni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibilă de zeu.

Teofania sau gestul divinităţii este descoperită de Apella la Mariamne, îndeosebi atunci când un groaznic cutremur de pământ pornit de pe Barak o salvează pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul şef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.

Având ca model cutremurul real şi după indicaţiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificială (prăbuşirea unor catacombe) este provocată de ingineri şi artificieri la Roma, împăratul este coborât cu frânghii la momentul potrivit şi, aidoma unui zeu binevoitor, opreşte catastrofa, fapt care lui îi asigură de îndată aura divină, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii şi promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai împlinit, căci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a văzut, că doar în vremea lui a fost crucificat Mântuitorul...)

 

Sighetul Marmaţiei,

29 decembrie 2021                         George PETROVAI