miercuri, 5 iulie 2017

Ce vine după DNA? Trei îngrijorări

Anunțul unei evaluări a DNA, alta decît cea uzuală, de obicei superlativă, a Comisiei Europene prin MCV de către ministrul Justiției și ruptura dintre două grupuri de procurori, care subminează DNA prin aducerea inspecției judiciare și a CSM în conflict ca arbitri anunță o perioadă în care DNA va fi invalidat din rolul de forță conducătoare a anticorupției românești. Acest rol era jucat de DNA din cauza lipsei de interes sau incompetenței altor actori – în special guvernele României, prin ministere, agenții de control și prefecți, a căror lipsă de intervenție administrativă justifica preeminența celei penale. Nici cei mai notorii corupți nu sunt înlăturați din funcții în România pînă nu iau condamnări penale, precum sutele de vameși periodic arestați, iar după o perioadă de timp reîncadrați pe aceleași poziții, făcînd munca anticorupție inutilă. La fel, în demersul penal, închisoarea (după procese lungi, dar cu termene scurte și multe suspendate) se folosește încă prea mult ca instrument de descurajare, în loc de restituirea prejudiciului și o înlăturare din funcție sau viața publică a celor implicați, pe o perioadă semnificativă de timp, consimțită într-o fază pre-proces ca alternativă la închisoare. În țări unde ai putea aresta pe oricine care vreodată a fost implicat în finanțarea unei campanii electorale sau a distribuirii și urmăririi unor contracte publice, acestea sunt politici păguboase, care au creat paradoxul unei anticorupții judiciare de succes, dar a unei corupții reziliente în aceeași măsură.
Or, ori de cîte ori aș fi scris eu însumi concluzii asemănătoare cu cea a ministrului Toader, pe care îl găsesc un om echilibrat, reprodusă mai jos, nu îmi pot suprima cîteva temeri majore:
“Norma penală este ultima barieră la care trebuie să se apeleze. Avem o strategie națională anticorupție, trebuie pornit de la prevenire, de la educație. Si DNA și Legea 78 (legea speciala privind faptele de coruptie – n.r.) trebuie sa devină ultimul, și nu primul instrument în combaterea corupției”.
Integral de acord. Dar iată și îndoielile mele.
Unu. Nici un ministru al Justiției pînă acum nu s-a dovedit a avea forța implementării strategiei. Aceasta necesită ca ministrul Justiției să aibă un mandat de vice-prim-ministru și să coordoneze toate politicile preemptive contra corupției publice. În materie de corupție privată, Consiliul Concurenței își face cu brio datoria, dar ideea că o strategie plasată la nivel de șef de serviciu poate deveni operațională prin miniștri, prefecți, ANAF, etc e o prostie. Nu a existat și nu există încă o împuternicire reală a SNA prin plasarea ei la nivelul adecvat de putere și coordonare. Altfel ajungem la penibilul de azi, cînd toți responsabilii cu educația erau adunați la proiectul Universităților Curate acum cîteva zile dînd cu subsemnatul cum vor face ei și pe viitor tot ce e posibil, ca și pînă acum (nimic, adică), în vreme ce DNA ridica profesorii de la Carol Davila care sunt șpăgari cronici. Practic, în timp ce condamnăm plagiatul individual ca mare problemă, miniștrii plagiatori se reîntorc fără probleme, iar MEN renunță la a mai evalua școlile doctorale, lăsînd industria plagiatului instituționalizat să prospere, și asta sub cauțiunea președintelui Academiei, care a acoperit imediat golul lăsat de demisiile de conștiință de la CNACTDU, vezi aici. Or, ce poate face ministrul Justiției, care nu controlează prefecți, instituții corupte sau redundante de control sau acreditare în educație sau sănătate ca să pună în practică SNA? Să vorbească despre asta la televizor? Să pună frînă DNA?
Doi. În contextual actual, punerea în discuție nu a celor care nu fac nimic (miniștri, agenții de control) sau fac rău (parlamentari care propun legislație coruptă sau ineficientă, de exemplu cea privitoare la Curtea de Conturi), ci a celor care fac ceva, chiar dacă imperfect, de mila Elenei Udrea sau a lui Gigi Becali (cît au suferit eu în arest, etc), cu deschiderea pozibilității înlocuirii unui procuror general în timpul mandatului, și așa scurt, desi nu există probleme majore, poate fi sfîrșitul DNA. Toată lumea va înțelege, cum deja au înțeles cei care înregistrează discuțiile interne, că viitorul e al cui trage mai tare de scaunul LCK. Dacă aceasta e schimbată (LCK poate deveni oricînd viitorul Procuror European, e perfect poziționată pentru asta, nu de cariera ei îmi fac griji) în timpul mandatului, mandatul, și așa slab, al succesorului ei va deveni o caricatură. Nu trebuie ca oamenii politici anchetați să poată schimba procurori, chiar dacă sunt integral de acord că și procurorii trebuie să dea socoteală, că trebuie să se prezinte la Parlament cînd sunt chemați la discuții despre alegeri, și că nu trebuie să deschidă dosare de hărțuire la liderii politici, ci doar dosare serioase.
Trei. Evaluarea DNA o fi poate oportună, desi eu cred că evaluarea întregii anticorupții este și mai oportună. Dar cine are competența și obiectivitatea să le facă? Inspecția judiciară nu e calificată pentru așa ceva- dacă ar reuși ea să verifice corectitudinea procedurală, due process și respectarea drepturilor acuzaților tot ar fi ceva, dar nici aici nu are mari performanțe. DNA nu o fi fost evaluat din 2007, dar nici nu are cine să îl evalueze. Cînd am organizat auditul Freedom House în 2005, pe bază căruia s-a reformat instituția, s-a aplicat o metodologie care nu e comună la noi, amestec de policy analysis (s-a calculat de exemplu costul per condamnare) cu consultările (experții străini nu au ratat pe nimeni din cei români sau pe actorii relevanți din sistem, soluțiile au venit dinăuntru în mare măsură). Acest gen de obiectivitate nu e comun la noi, mai ales nu în proporie justă cu relevanța. Ministerul Justiției a căutat ulterior să o găsească angajînd evaluări de la experți străini ca Drago Kos, sau o echipă OECD, ambele rapoarte există, nu doar cel al lui Kos, dar nici unul nu își permite, fiind vorba de consultanți externi care nu știu România bine și sunt diplomatici, să arate ale cui sunt răspunderile sau să facă propuneri precum cea avansată de mine mai sus: ne trebuie un vice prim ministru responsabil cu buna guvernare.
De asta, a subordona riscul de la punctul doi unei analize de calitate incertă de la punctul trei mi se pare serios, și chiar dacă susțin pe fond ceea ce spune ministrul Justiției, îl îndemn să mai reflecteze la calea cea mai bună. Și pînă atunci să discute cu MAE să punem capăt finanțării românești la Academia anticorupție din Viena, un loc unde țările corupte își cumpără certificate de bună purtare și unde oameni ca mine declină periodic să predea, din motive de integritate (am fost toți listați profesori în școala lor doctorală, desi nu suntem, iar ei nu au o acreditare doctorală valabilă, ne-au scos numele de pe sit numai după intervenții). Putem oricînd organiza educația anticorupție la noi, de la miniștri la școli, dacă vrea cineva pe bune, și una nu teoretică, ci pe bază de obiective, cum ajungem de aici la ce vrem să ajungem, dar să nu ne mai afișăm cu Azerbaidjanul, dacă se poate.
PS. Cum nu fac parte din cei care cred că soluțiile vin din altă parte decît tot din cadrul fiecărei țări, puteți citi critica ipocriziei anticorupției occidentale în editorialul meu din Le Monde.
Sursa: România Curată e cu ochii pe voi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu