joi, 6 iulie 2017

Ioan Dragoş şi poezia unei vieţi ascunse-ntre coperţi

 Ioan Dragoş – „Acte adiţionale la foaia de observaţie”, Editura Singur, 2017



Poetul Ioan Dragoş s-a situat continuu în afara experimentelor poetice care ne-au marcat istoria recentă, conştient cumva de faptul că afinităţile care-au stat la baza constituirii unora din grupurile care s-au manifestat zgomotos nu aveau cum să ducă la cristalizări şi cum să nască generaţii cu o anumită rezonanţă.
Aşadar, consecvent propriei viziuni poetice, aproape zgârcit cu publicarea versurilor sale, nordicul Ioan Dragoş s-a păstrat cu fervoare într-un anumit etos specific, în limitele acestuia, el impunându-se încet şi sigur printr-o mai altfel de artă combinatorie de cuvinte.
Poate tocmai din această ingeniozitate a trecut uşor peste vremi, lirica sa stând continuu sub semnul misterului, prozo poemele sale având anume amprente blagiane, în această descendenţă el abordând cu delicateţe cuvântul, tuşele fiind scurte şi sigure, trădând îndelungul exerciţiu liric.
Prin volumul „Acte adiţionale la foaia de observaţie”, recent apărut la Editura Singur a lui Ştefan Doru Dăncuş, descendent şi el din Maramureşul poetului nostru, Ioan Dragoş trădează statornicia sa, consecvenţa, valori precum prietenia fiind definitorii.
Amprentează astfel acest volum şi, în ciuda unor anumite elemente comune cu o parte din volumele anterioare – fapt ce trasează un adevărat fir roşu în poezia sa, în viziunea sa poetică mai bine zis – aduce profunzime şi prospeţime printr-un fundal şi fundament filosofic atât prin diversitatea temelor (în)cântate, cât şi prin aplecarea asupra problemelor existenţiale.
De la naştere la moarte, de la iubire la durere, de la singurătate la bucurie, nimic nu-i scapă poetului care-şi scrie cărţile într-un Maramureş binecuvântat şi ocrotit de Dumnezeul pe care-l invocă şoptit şi-n scrierile tale.
La Ioan Dragoş există un astfel de cadru esenţializat, un dulce glas clasic şi-o linişte propice locului, la el miracolul se naşte şi se construieşte singur, cu fiece vorbire şi vers scris, chiar sub ochii cititorului.
Despre acest poet şi opera lui s-au spus şi scris multe, fiind de-ajuns a aminti numai câteva observaţii demne de a fi reţinute: „...poetul caută expresia pregnantă, versul izbitor, folosind întru aceasta imaginaţia (în materia metaforelor şi comparaţiilor) şi speculaţia (în semantica asocierilor lexicale)” (Laurenţiu Ulici), sau: „...versurile sunt ale unui nostalgic şi delicat poet, capabil de inefabilă reflecţie lirică” (Nicolae Manolescu).
Prefaţatorul Eugen Evu intuieşte bine spiritul acestui poet şi menţionează, printre altele: „Sub ocheanul uneori întors al revelaţiilor caleidoscopice, Ioan Dragoş simte nordic, într-o latenţă a orizontului sudic şi... ludic-preludic. Avem în faţă un mare poet, axat mai mult pe atingerea omenească a ceea ce suntem, decât pe tot felul de percepţii momentane şi deseori derizorii”.
Este cât se poate de evident faptul că Ioan Dragoş ne oferă imaginea unei poezii desprinsă dintr-un ţinut ca de basm, el însuşi arătându-se-n modul său de-a fi cumva cotropit de valenţele acestuia.
Poezia sa este una matură, una încărcate de priviri sfredelitoare, de întrebări esenţiale, filosofia fiind tema predilencă, introspecţia fiind arma.
Multă meditaţie, multă reflecţie, o poveste de viaţă ascunsă-ntre coperţi: „cine mănâncă să nu-l osândească/pe cel ce nu mănâncă/cine nu mănâncă să nu-l osândească/pe cel ce mănâncă/de o parte şi de alta/totul este ascuns şi necesar/ (...) /am venit aici să învăţ/cum sunt frunzele de păpădie/cum cresc urzicile/şi cum înţeapă” (Eprubeta gânditoare), sau: „cu ajutorul mai multor pahare de vin/uiţi dezamăgirea de autor/plăcerea e singura virtute/strigă evandro în eva ultima/doamnelor şi domnilor vă invit să vă arătaţi virtutea/lupta cu trecutul/nu trebuie să fie întotdeauna pierdută” (Virtutea acestor meleaguri tulburate), sau: „hai să ieşim din trecut/cu tălpi lipicioase/cuvinte de sprijin/ne rătăcim pe linia dreaptă/iubim în camere închise/prin hăţişurile libertăţii/toţi tăcem la pagina patruzecişidoi/în linii mari/despre acelaşi lucru” (Tălpi lipicioase prin hăţişurile libertăţii).
De sub un profund sentiment uman îşi scrie Ioan Dragoş poemele, versurile căpătând nuanţele sacrului, fiind adevărate fulguraţii de gând de sine stătătoare adeseori, alteori fiind adevărate îmbinări de aforisme şi înţelepciune.
Într-un astfel de cadru necuprinsul ne este relevat în multitudinea nuanţelor şi valenţelor sale primare, iar tot ceea ce percepe poetul în exterior are imediat şi un corespondent în lumea sa interioară.
Din această luptă nedefinită se nasc versuri profunde, unele care trădează o modernitate a gândirii poetice, enunţul liric fiind şlefuit cu pricepere de bijutier care ştie valoarea lucrului făcut cu migală.
În tot şi în toate există această permanenţă umană la Ioan Dragoş, poate e calea prin care el se vede salvat din frământările vremii şi vremurilor: „dublând frumuseţea şi spaima/întotdeauna este un loc/unde se vând lucrurile/ce au aparţinut oamenilor/poemul dăruieşte întâmplările/aşteaptă suportă şi înţelege” (Înţelegerea poemului), sau: „cuvintele noastre se vor naşte a doua oară/în alţi oameni/în alte anotimpuri/să păstrăm partea noastră de recunoştinţă/amănuntelor” (Secretele golului şi ale plinului), sau: „până la urmă toţi ne câştigăm ziua/şi noaptea/până la urmă toţi cântăm/e frumos e dragoste/acolo eşti tu/eu umblu încoace şi încolo/în mână cu o mistrie sau chiar un ciocan/şi-mi dau peste degete/în orice caz/mă amestec în una sau alta” (Să ne măsurăm vorbele).
Ei bine, dintr-un asemenea univers reificat coboară metafora lui Ioan Dragoş, un eu singular se defineşte ca de nicăieri, poetul cântând, încântând şi descântând absolut toate marile teme poetice.
Viziunea lui merge mai departe, este mult mai profundă, iar cartea de faţă este, dacă vreţi, continuarea celei pe care a publicat-o în anul 2010, „Foaia de observaţie” (Editura Eurotip, Baia Mare), fapt ce ne spune cât de atent este Ioan Dragoş la detalii, tributar acestora chiar, în aceeaşi măsură calea prin care îşi construieşte cu minuţiozitate opera literară.
Pentru a face asta devine personaj principal în scrierile sale, ca şi-n proza postmodernă, joacă roluri multiple, intră în pielea eroilor, încearcă emoţii, poartă mască, devine el însuţi templu al durerii şi al amintirilor.
El se defineşte cu fiecare pagină dată ca personaj principal al propriului eu artistic, iar scriitura sa conturează imaginea statuară a unui univers liric mai vast decât ai fi tentat să crezi la prima lectură.
Ca şi altele din bogata sa vieţuire artistică şi acesta creionează senzaţia că poetul nostru este condamnat la solitudine, o hărăzire deloc apăsătoare pentru o fire aparent introvertită, o fire ce-i îngăduie să se reverse pe albul hârtiei.
Volumul „Acte adiţionale la foaia de observaţie” este încă o cărămidă serioasă pusă la temelia literaturii române, este un volum despre cum se clădeşte un nume şi un renume.


                                                                                      Ioan Romeo ROŞIIANU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu