Maria Mariş Dărăban

S-a stins din viaţă duminică, 16 iulie 2017, artista plastică Maria Mariş Dărăban, un talent excepţional, o prietenă care nu poate fi înlocuită. Graba cu care a ales plecarea spre cele veşnice şi-a pus prietenii într-o stare de uimire din care greu putem ieşi. Au rămas simezele triste şi tablourile singure fără autoarea lor. În semn de omagiu pentru marele ei talent şi nevindecata prietenie reiau un text publicat în urmă cu ceva ani. Tocmai despre portretele făcute prietenilor care acum, oriunde s-ar afla, lăcrimează: Adio, Maria! Suntem mai singuri fără culorile tale sufleteşti.

Portretele Mariei

Maria Mariş Dărăban a pus un pariu destul de riscant, cred eu, cu propriul ei talent. S-a încumetat să surprindă în culori particulare personalităţi din Maramureş, mai ales din sfera culturii. Pariul – câştigat cu brio de autoare – constă tocmai în abordarea unui gen cu îna­intaşi celebri. Portretul, acest gen extrem de uzitat de artiştii plastici, a găsit în Maria Mariş Dărăban o interpretă care a ştiut să fugă de clişee. Artista a pictat aceste portrete, unice în felul lor, într-o nesfărşită iubire de oameni. A investit în portret sentimentul prieteniei, acest fruct rar în lumea noastră confuză. Dacă nu era stăpânită de sentimente generoase cred că aventura ei plastică nu era atât de reuşită. Privindu-le cu atenţie am avut sentimentul că trăiesc anotimpuri unice, dăruite personalităţilor din dreptunghiul colorat. Deoarece artista a ştiut să surprindă momentul adecvat al personalităţii. Portretele Mariei vin dintr-o lume de borangic, cu irizări stelare, fiind dominate de o lumină lăuntrică. Maria a reuşit o performanţă, care-i aparţine, de a descifra sufletul, starea aceea care nu poate fi turnată în forme fixe, inepuizabilă şi greu de surprins mai ales în linie şi culoare. Sufletul mişcător, ca argintul viu a fost captat de artistă în varii ipostaze. Cele 50 de portrete expuse sunt tot atâtea moduri de a imortaliza prietenii în forme particulare. Aventura a reuşit. Oamenii seamănă cu propriul lor suflet, mai liniştit, mai zbuciumat. La vernisaj, care a fost o manifestare cu lume multă şi bună, portretele Mariei parcă au început să vorbească singure. Îşi strigau modelul de pe simeză, iar modelul se privea uimit, uitându-se cine-l strigă pe nume. Cam aceasta a fost ambianţa vernisajului. Am simţit acolo prezenţa unui cor de prieteni care, de pe pereţi, priveau la creatoarea lor cu bucurie şi mulţumire. Aici am vrut să ajung. Artista mi s-a părut stăpânită de o mare emoţie, dar mai ales pusă într-o ecuaţie specială. Nu mai ştia care-i binele din lume: modelul sau tabloul de pe perete. Chipurile ilustrate tăceau, iar diagnosticul cu artista parcă de acum a început să prindă contur. Cred că acest demers al Mariei seamănă cu o călătorie de iubire pentru prietenie. Harul ei s-a prelins la aloea pe noaptea albă a lumii. Există în aceste portrete ceva din sacrul cotidian. Ceva din frumuseţea care ne înconjoară şi trebuie luate în seamă. S-a adunat în culoare lumina şi frigul, încheietura mâinii şi îngheţul din sânge, dar mai ales orgoliul pus pe talgerul balanţei. Este ceva din prospeţimea copilului, dar şi din minunea sclipătului de sabie. Privite cu atenţie, portretele Mariei au ceva din atmosfera nunţii, dar şi din sobrietatea lacrimii.
Maria Mariş Dărăban, artista care a cutreierat lumea, a revenit în Baia Mare cu acest omagiu adus prieteniei şi iubirii de oameni.

Gheorghe PÂRJA  (19 februarie 2001)