Astăzi revedem Sclava
iubirii din 1976,
regizat de Nikita Mihalkov, cu Elena Solovei (Olga), Aleksandr Kaliaghin
(regizorul din film), Rodion Nahapetov (Potoțki). Rusia,
1918, război civil. Un regizor… oblomovist preferă „turnul de fildeș”, neimplicarea, întorcând spatele acelui Octombrie Roșu, punând în paranteze arestările făcute de Armata Albă,
fugind deliberat de orașul ocupat de armata contrarevoluționară. El face un film mut, cu vedeta Olga, o actriță patetică, utopică, senzuală, exuberantă, sentimentală. Platoul
e o oază bizară, cu parfum de epocă și personaje
cvasicehoviene.
Scenaristul scrie în
draci, rupe, reface, iar regizorul își pune, totuși, întrebarea: „Oare noi trăim?” Filmul e mut, dar Olga, în
afara filmărilor, vorbește întruna, cu o locvacitate
maladivă. Operatorul Potoțki e cel implicat, sub masca lui
bonomă. El
riscă și filmează ororile, execuțiile, rugând-o
pe Olga să salveze filmul. După ce ea vede filmările crunte, conștiința ei are un șoc puternic și nu mai poate continua filmul mut,
penibil: „Ce facem noi e oribil, e lipsit de valoare” – crede ea. Lumea flămândă de vedetism
cere autografe, dar cum poți fugi de convulsiile istoriei?
Totul se precipită…
Tramvaiul galben și o Olga implicată, dincolo de
butaforiile ieftine. Turnul de fildeș a crăpat și trebuie luată o decizie. Mihalkov uimește prin realizarea contrastelor, dar și prin povestea de iubire dintre Olga și Potoțki, în limite sugerate,
tulburătoare.
de Alexandru
JURCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu