Privirea în oglindă

                   de Gheorghe Pârja

Scriu de fiecare dată despre proza lui Valer Turcu-Iorga cu un sentiment al regăsirii reperelor trecute. Recuperarea timpului, întâmplărilor prin rememorare. O tehnică folosită de autor în scrisul său. Matematicianul, specialistul în computere are vocaţia povestirii. Ceea ce se întâmplă şi în cartea de faţă „Primii paşi spre America”. (Editura Proema, 2017)

Păstrând proporţiile cadrul m-a dus cu gândul la Hanul Ancuţei, un loc unde ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere istoriseau în jurul focului câte în Lună şi în stele, întâmplări la care au fost de faţă sau pe care le-au auzit de la alţii. Cum autorul nostru aparţine altui timp, cadrul în care se mişcă personajele este unul adecvat acestor vremi: trenul şi restaurantul gării. Hanul modern unde se deapănă amintiri. Eroul Cozmin pleacă dintr-un sat transilvan spre Bucureşti pentru a obţine viză de America.

Pentru narator călătoria pentru obţinerea vizei este un pretext pentru a aduna în jurul lui oameni cu întâmplări dintre cele mai savuroase care alcătuiesc ţesătura cărţii. Personajul descoperă o lume când sucită, când euforică. Povestirea seamănă cu nişte cărţi de joc, care, cu voia autorului sunt abil amestecate.

Din când în când cineva trage o carte pe care este scrisă întâmplarea. Urmează surpriza riguroasă a unui joc de şah.

Personajul Cozmin, îl cunoşteam din precedentele povestiri ale lui Valer Turcu-Iorga, rămâne acelaşi drumar enigmatic în căutare de noi orizonturi. Dar şi de noi prilejuri de a se mărturisi. Compartimentul de tren ori restaurantul gării sunt locuri unde se dă semnificaţie faptelor aparent fără semnificaţii. Personajele parcă trăiesc după un cod mai vechi, cel al firului de iarbă, apelând la ziceri cu tâlc care au lustruirea timpului. Deseori sunt puse în ecuaţie cu gândirea suplă a înţelepciunii. Astfel cotidianul îşi configurează înţelesurile.

Întâmplările povestite se refugiază în timpul şcolii, al stagiului militar, al spaţiului rural dar şi în atmosfera unei instituţii, cum ar fi Academia. Autorul are un ochi poliedric pentru realitatea convocată în povestire. Astfel detaliul devine o vocaţie a personajelor. Care parcă ar construi oglinzi în care să se reflecte. Şi să se descopere. Oglinzile sunt concave pentru a aduna razele întâmplărilor. Se ştie că oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. Autorul are har pentru surprinderea faptelor aparent mărunte, cum spuneam, pentru a sugera freamătul tainic al vieţii. Confesiunea este ca un personaj în această povestire. Cozmin trăieşte în zona plinului moral dar savurează reflecţiile amuzante cum ar fi bancurile.

În cazul de faţă ele conţin o mică învăţătură socială sau umor politic. Ironia, aluzia, sunt un liant subtil, chiar un zid de sprijin al personajelor. Am spus că destinele personajelor sunt proiectate parcă într-o oglindă. De unde sunt recuperate prin naraţiune. Autorul s-a apropiat de viaţa individuală a oamenilor oacheşi. Cu conflictele din clan, rânduiala şi limbajul specifice, moartea şi legea, temniţa şi libertatea. Cartea poate fi citită şi în cheia parabolei cu mai multe învelişuri despre trecerea şi petrecerea sufletelor simple. „Primii paşi spre America” au loc pe teritoriul natal. Dar obţinerea vizei este o garanţie pentru călătorie. Finalul rămâne, astfel, deschis încât ai sentimentul că dincolo de Ocean personajul va ţese noi întâmplări. Până atunci avem în faţă o povestire scrisă cu sinceritate, limpede, cu multe tâlcuri. Se vede că autorul s-a privit cu mare atenţie în oglindă. Aştept următorii paşi prin America.

Sursa: Graiul Maramureşului