Într-o zi de luni, 10 iulie 2017 s-a stins din viaţă
scriitorul, academicianul, prietenul Augustin Buzura. la vîrsta de 78 de ani.
Mi se pare cea mai nefirească constatare. Îmi era atît de aproape prin operă şi
suflet încît moartea era o întîmplare pentru alţii. Cum se vede, mai trăim şi
cu amăgiri. Da, Augustin Buzura şi-a încheiat călătoria pămîntească. Dar nu
oricum. Lăsînd în urmă o operă de referinţă. Cărţile le avem în bibliotecă. Le
citim, căutăm să le pricepem să ne bucurăm că unul dintre noi a văzut orizontul
mai devreme. Dar şi uscăturile din pădure. Păcatele lumii în care trăim.
Augustin Buzura a fost unul dintre cei mai curajoşi intelectuali ai acestei
ţări. Academician, om de profundă cultură, întemeietor de fapte culturale
naţionale cu mare efect în lume. A stat aici, nu a plecat niciunde pentru a se
bate cu cenzura pentru fiecare frază. Nu de puţine ori a fost hărţuit pentru
scrisul său incomod. Pentru a ne spune nouă adevărul. Acum, la despărţirea de
Augustin m-am întrebat cînd l-am cunoscut? În urmă cu vreo patru decenii, cînd
era un obişnuit al Clujului. Cornel Nistorescu îl vedea ca un simbol, un stîlp,
un curajos, un fel de enciclopedie vie, un rebel. Era din toate acestea cîte
ceva pentru mine. În redacţia revistei “Tribuna” intrai cu sfială şi grijă să
nu te întîlneşti cu sobrietatea lui Buzura. După ce te apropiai de el ţi se
releva un om extrem de cald la vorbă. Cu o minte strălucitoare. E adevărat, te
cerceta să vadă faţa ascunsă cea care nu se trădează uşor. Intra repede în
rolul scriitorului care-şi cerceta personajele. La început ne-a apropiat
obîrşia ţărănească: el din Berinţa, eu din Deseşti. Deşi era o enciclopedie,
citind foarte mult, avea harul de a nu face paradă de cele ştiute pentru a te
lăsa în voia ta. Cum terminase medicina, domeniul psihiatrie, vă daţi seama că
puţini ajungeau la un dialog profesional cu el. Te trata ca un egal al lui cu
condiţia să-ţi placă munca şi să ai caracter. Tot ce a cîştigat era prin lupta
pentru fiecare cuvînt, pentru fiecare virgulă, pentru repunerea în circuit a
unor nume importante pentru cultura noastră.
*
Ţinea enorm de mult la Berinţa natală. Timpul istoric
petrecut în sat a fost subliniat într-un timp epic, convingător. Uneori
alarmant de lucid. Impresionantă este amintirea părinţilor – Ilie şi Ana –
despre care mărturiseşte scriitorul “am vorbit de prea puţine ori, de fiecare
dată în fugă, deoarece nu m-am simţit pregătit. Le datorez prea mult şi această
certitudine îmi alungă cuvintele”. Tatăl era un om de o forţă fizică
impresionantă. Era blînd, calm, generos gata să sară în ajutor în orice moment.
Să dea fără să aştepte ceva în schimb. Mama – Ana Micle – a avut o influenţă
magnetică asupra scriitorului. Cît a trăit nu a fost o decizie majoră de la
care să fie exclusă. Era o forţă a naturii – mi-a spus Augustin Buzura – dar
reacţiile ei erau precise, sigure, nespectaculare. Cînd prozatorul şi-a văzut
ultima oară mama s-a întîmplat să-l însoţesc la Berinţa. Au rămas timp
îndelungat numai ei doi. Acel dialog a rămas o taină.
*
Am mai spus-o: fiecare întîlnire cu Augustin era un
exerciţiu de fascinaţie. Deşi romancierul Buzura era socotit un nonconformist,
omul Buzura era de o modestie proverbială. Fermitatea, tenacitatea fac casă
bună cu romantismul care se poate traduce prin prietenie discretă dar devotată.
A fost un om generos în spiritul valorii. Preţuia pe cei care aveau gust,
talent şi onestitate. Mai ales în literatură. Eroii lui doresc să reconstituie
evenimente din trecut, întotdeauna controversate, cum a fost cooperativizarea
forţată şi fenomenul partizanilor şi a rezistenţei armate din munţi, revoltele
minerilor din Valea Jiului.
Îmi spunea într-un interviu că literatura exercită o
atracţie teribilă pentru veleitari, nulităţi şi oportunişti. Butoaiele goale
sună cel mai bine, nu?
*
Spuneam că Augustin Buzura a fost un întemeietor de
instituţii care au avut rezonanţă internaţională. Cum a fost Fundaţia Culturală
Română, al cărui preşedinte a fost. În această calitate a avut inspirata idee
de a plasa în Maramureş, Cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie românească.
Timp de zece ani au venit în Nord cursanţi din toată lumea. Îmi declara într-un
interviu: “Cursanţii pot să cunoască aici o civilizaţie rurală, după mine unică
în Europa. Să cunoască psihologia poporului român. Se poate pleca din Maramureş
cu un model de civilizaţie românească”! La acele cursuri au fost diplomaţi,
oameni de afaceri, profesori, studenţi, ziarişti care au constatat că nu avem
rangul castelelor de pe rîurile Franţei dar avem castelele noastre de lemn şi
piatră. Depun mărturie că a fost o mare reuşită. Am fost alături de Augustin
Buzura – prin Nadia Moşanu – la fiecare ediţie. Mulţi dintre ei şi astăzi sînt buni
difuzori de cultură română. Sediul cursurilor a fost Colegiul “Gheorghe
Şincai”, unde Buzura a fost elev. Directorul de atunci al Colegiului prof. Ion
Mureşan a înţeles cum se poate face un act major de cultură. Îi purta
profesorului o preţuire deosebită pentru găzduire. Acum un fapt de emoţie,
Buzura era la Tokio chiar de ziua lui de naştere 1998. Acolo în faţa Alteţei
Imperiale a spus: “Berinţa, un loc din care nu am plecat niciodată”.
*
Preocuparea lui consecventă a fost pentru educaţie. “De la
un popor necivilizat, incult, bolnav, flămînd nu poţi aştepta mare lucru. Cel
mai grav lucru este pierderea demnităţii”. Făcea adesea inventarul
analfabeţilor din România şi se întrista. Spunea adesea: “Azi, la noi,
interesul pentru cătuşe este mult mai mare decît pentru carte”.
Eugen Simion, coleg de Academie constată: “Buzura a făcut să
nu fie sub comunism o Siberie a spiritului. Pierderea lui e uriaşă pentru
literatura noastră”. Un prozator din lumea estetică şi morală a lui Slavici şi
Rebreanu, un prozator serios şi grav.
Buzura ne-a lăsat un excepţional model de talent al
pamfletului. Cu un spirit de observaţie pătrunzător, cu anvergura perspectivei
panoramice. Este o publicistică riguroasă şi tenace, de gazetar cu vocaţie, cu
virtuţile unui moralist amintind de Ioan Slavici şi Octavian Goga. Din Rebreanu
a reţinut că “misiunea Transilvaniei este de a aduce în viaţa românească acea
concepţie de seriozitate de care aceasta are aşa de mare nevoie”. Criticii au
remarcat că opera sa este în tradiţia unui vizionarism ardelean făcînd o
precisă distincţie între tradiţie şi tradiţionalism. Tocmai pentru că şi-a
cunoscut profunzimea rădăcinilor spirituale a spus în Ţara Soarelui Răsare:
“Berinţa, un loc din care nu am plecat niciodată”.
Maramureşul, în care credea, a fost dus la cel mai mare
festival de tradiţii populare din lume din capitala americană. Augustin Buzura
se mîndrea, în felul lui discret, că vicepreşedintele de atunci al Americii,
Al. Gore a trecut pragul standului românesc. În biserica de lemn pe care ai
dăruit-o Americii s-au auzit mai ieri clopotele jelind.
Autor: Gheorghe Pârja
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu