miercuri, 9 mai 2018

ÎNTOARCEREA PERENĂ de MIRCEA BĂDUŢ



ISBN: 978-606-668-219-0
Format: 11x18 cm
Număr de pagini: 184
Clasificare bibliotecă: CZU 821.135.1

                                                                      *


'ÎNTOARCEREA PERENĂ' poate fi considerată o continuare a cărţii 'Întoarcerea fratelui risipitor' (2014), din care şi preia nuvela omonimă. În volum mai găsim o serie de proze ficţionale, dar şi câteva eseuri (proză neficţională) de factură antropologică. (Avem deci similitudini şi cu cealaltă carte de succes a autorului, 'DonQuijotisme AntropoLexice', reeditată în 2017.) Cartea de faţă constituie totodată şi "vehicolul" prin care autorul încearcă să consacre, prin cele două proze de întindere din cuprins, o formulă scriitoricească originală (şi deci experimentală) pe care o propunea iniţial cu 'Întoarcerea fratelui risipitor'. ("Reinterpretare semi-ficţională derulată prin alternare de monologuri interioare", i-am spune dacă ar fi să acceptăm riscul definirii concentrate. Speculare filosofică; amprentă ştiinţifică; motiv bipolar; sublimare prin reducerea lexicului; ușoară arhaizare a limbajului;… – filologii le vor spune mai bine.)
 Dacă în proza 'Întoarcerea fratelui risipitor' devenim părtaşi la gândurile întreţesute ale personajelor tinere din cunoscuta parabolă biblică – trăind cu intensitate o dramă aparent domestică –, în 'Ultimele zile' (proză de dată recentă) avem şansa de a ne imagina că citim direct din jurnalele intime ţinute de Giordano Bruno şi de Galileo Galilei în chiar zilele când au fost condamnaţi de inchiziţie pentru erezia de a susţine că Pământul se învârte în jurul Soarelui – şi devenim astfel martori, implicaţi cu mintea şi cu inima, la o dramă filosofică derulată în poate cea mai semnificativă cotitură a istoriei cunoaşterii.
                                                                         *
 Dintr-o confesiune a autorului aflăm cum a apărut ideea "romanului bipolar" din cartea 'Întoarcerea fratelui risipitor'.
«Povestea începea în anul 2011... Am publicat o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu scrisesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri ivite într-o cadenţă dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule scrieri pentru un volum solid, ideea de a le 'contopi' într-o singură carte a venit firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa de volum rezultat prin alipirea a două cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a mea, urmată de una de-a ei, ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea ('Ficţiuni familiare', Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât – încurajat de această formulă alternant-bicefală – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un roman, dar unul la care să nu lucrăm 'umăr-lângă-umăr' (pentru că abordarea nu ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi cvasi-independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă – ca o alternanţă de monologuri interioare servind aceluiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă uşor de recunoscut.
Dintre ideile frunzărite atunci, mai potrivită mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor. Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte două nume notorii: Cain şi Abel (dar într-o mică "anagramă") – inducând astfel o anume prejudecare a personajelor de către cititor. Însă, deşi numele acestea sugerau contextul biblic şi destinul personajelor, speram ca paralela să fie doar provocator-dilematică pentru cititor. […]
Însă datul temporal n-a fost unul prielnic autorilor: fiica mea s-a retras din proiect, fiind tot mai speriată şi mai absorbită de cele două mari praguri din viaţa ei: bacalaureatul şi admiterea la facultate. Cum eu deja înaintasem binişor cu povestea unuia dintre fraţi (şi cum ideea proiectului încă mă fascina), a trebuit să preiau şi "destinul" celuilalt frate.
Deşi visasem un roman (unul bipolar), până la urmă a rezultat o nuvelă; doar că îmi place să cred că "materialitatea" frământărilor umane cuprinse acolo ar putea, cu oarece indulgenţă, să transceandă scriitura înspre denominaţia de 'roman scurt'.
Mărturisesc că una dintre ideile de pornire ale proiectului – şi anume evitarea acelor elemente topo-contextuale capabile să fixeze acţiunea în timp şi spaţiu – mi-a cam dat de furcă, constituind însă şi o interesantă provocare de paradox: să evit folosirea de neologisme, să ocolesc exprimările evoluate, însă fără a renunţa la filigranul trăirilor.»
 Deşi după apariţia acelui prim volum au existat şi câteva reacţii negative (dezamăgiri pentru abordarea laică; densitatea incomodă a ideilor/trăirilor), majoritatea recenziilor şi reacţiilor au fost favorabile. (Valentin Protopopescu: "«Întoarcerea fratelui risipitor», este, pînă la urmă, acel gen de ficţiune psihologică de bună calitate ce explorează distincţia asemănării. Cum pot fi doi oameni apropiaţi şi cu istorii de viaţă aproximativ similare foarte diferiţi? Mircea Băduţ are meritul de a fi mlădiat cu profunzime această dihotomie aparent radicală, adăugînd nuanţe ce relativizează altitudinea polilor şi îmbogăţeşte cu aspecte morale nişte comportamente policrome şi imprevizibile, întrucît aparţin unor personaje deosebit de vitaliste."; Cătălin BadeaGheracostea: "majoritatea prozelor ar putea fi citite întro cheie psihologică şi/sau filozofică, a marilor interogaţii şi a răspunsurilor vagi"; Andreea Tănase: "o meditaţie în proză asupra alegerilor pe care le facem în viaţă şi cum ne afectează ele, atât pe noi, cât şi pe cei pe care îi iubim. (...) Fiecare simte că alegerea făcută îl reprezintă, însă nu poate să nu se gândească cu nostalgie la drumul ales de celălalt frate."; Alexandru Lamba: "Prin prisma variabilă şi prin cadrul schiţat foarte lapidar, pilda devine atemporală, universalvalabilă. Nu de puţine ori, parcurgând sofismele unuia sau altuia, ne vom regăsi pe noi înşine. Cine suntem? Cei care pleacă, sau cei care stau? Aventurierii sau statornicii? (...) Textul nu trage concluzii, nu se erijează în judecător, nu pilduie – aşa cum neam aştepta."; Sorin Preda (19512014) "Textele lui ies oricum din zona uimirilor interstelare, cantonând serios şi talentat, cu toată convingerea şi întregul ecartament, întro literatură a ciudatului, a zonelor voit neclare, din care nu lipsesc nici tensiunea narativă de bună calitate şi nici micile dantelării metaforice"; Andrei SimionescuPanait: "Cred că francheţea care se iveşte progresiv în orizontul lecturii este firul de suprafaţă al unei sensibilităţi bine adăpostite şi dificil de accesat. Acest aspect este conştientizat la fiecare pas, îndreptând intenţiile stilistice către experiment şi încercare, în urma cărora se iveşte reuşita de a oferi cititorului înţelegerea faptului că amintirea umană are un rol bine determinat în viaţă, indiferent de conţinutul acesteia, obişnuit sau straniu, întrucât prin deschiderile donate de amintiri poate apărea pofta de experiment – întrun cuvânt, vitalitate, deşi una nostalgică.”)
Şi cea de-a doua carte apărută la Editura Europress, 'DonQuijotisme AntropoLexice' (2015) avea să adune o serie de reacţii pozitive, aspectul contribuind şi el la decizia de reeditare din 2017. (Întrebat fiind cât este adevăr istoric şi cât este ficţiune în "Ultimele zile. Giordano şi Galileo", proza cea mai nouă din cartea de faţă, autorul ne-a răspuns că "informaţiile pe care le găsim în enciclopediile web (Britannica, Wikipedia, ş.a.) sunt suficient de structurale pentru a fixa cadrul şi reperele poveştii, dar şi destul de schematice pentru a lăsa loc speculaţiilor şi imaginaţiei". Adică similar cu reinterpretările la 'Mănăstirea Argeşului' şi 'Mioriţa' pe care autorul le-a reuşit în volumul 'DonQuijotisme'.)
                                                                                 *

Sunt aşadar premise pentru a considera că probabil şi ÎNTOARCEREA PERENĂ va cunoaşte o bună receptare. Însă aceasta doar timpul o va spune.
   «…interesant este şi felul în care [autorul] îi imaginează distinctiv pe cei doi apostoli ai lui Copernic, prin diferenţierea pe care o simţim din monologurile lor. Giordano se exprimă mai mereu la persoana întâi, are judecăţi mai fruste, este mai impulsiv, pe când Galileo are fraza gândurilor mai lungă, mai abstractă, cu dese relativizări. Simţim astfel că nu e doar o diferenţă de vârstă, ci şi de temperament, de educaţie. Giordano trăieşte intens, din chiar mijlocul lucrurilor, pe când Galileo se vede mai adesea deasupra lor, deşi cam acelaşi lucru le frământă amândorura destinul în aventura de susţinere a unei idei ce parcă desăvârşea, pe tărâm ştiinţific şi filosofic, Renaşterea


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu