Dezbaterea publică legată de salariile bugetarilor este
pasională şi depăşeşte raţiunea lucrului în sine, fiind transformată într-o
polemică sindical-politică. Părţile nu sînt lucide, nu înţeleg limitele, iar
statul îşi arogă o putere excesivă, pe banii contribuabililor la bugetele
publice. Cu toate că legea unitară a salarizării şi-a dovedit
nesustenabilitatea, PSD+ALDE nu o demit pe ministra Muncii, Lia Olguţa Vasilescu.
Cu cît întîrzie aducerea unui ministru cu o strategie salarială transparentă,
acceptată de societate, cu atît va fi mai rău pentru toţi. Nu ambasada de la
Ierusalim, ci legea salarizării are potenţialul să dea jos guvernul Dăncilă!
Legea unică a salarizării s-a bazat pe două picioare,
raportul de 1:12 între salariul minim şi maxim, dar deja nu este respectat,
căci statul acordă şi sporuri, fără argumente. Dacă la un loc de muncă există
un risc, ar fi raţional ca angajatorul să cheltuie pentru eliminarea riscului
şi să ia măsuri de protecţie, nicidecum să plătească în plus. De exemplu, dacă
la un loc de muncă există zgomot, angajatorul va cumpăra căşti antifonice, aşa
prevede legea, şi nu îi va expune pe lucrători poluării fonice cu plata
sporului de zgomot. Prin urmare, salariul recompensează munca grea, medie sau
uşoară efectuată de un salariat la un loc de muncă. Nici privaţii şi nici
statul n-ar trebui să acorde sporuri, ci salarii pentru munca prestată.
O altă greşeală a legii este că dă acelaşi salariu pentru
aceeaşi categorie. De exemplu, un profesor cu 15 elevi primeşte salariu egal cu
al celui care învaţă 30. Este neglijat principiul sfînt: salariu egal pentru
muncă egală. Guvernanţii n-au ţinut sema nici de regula ca rezultatul să fie
verificat din punct de vedere calitativ. O muncă de joasă calitate n-ar trebui
să fie retribuită la fel ca una de înaltă calitate. Însă la noi judecătorul sau
medicul primesc acelaşi salariu chiar dacă dacă dau o sentinţă eronată,
respectiv pun un diagnostic greşit. La fel se întîmplă în învăţămînt,
profesorul nu este plătit după rezultatul muncii lui. Există sisteme formale de
control, astfel că salariatul neperformat primeşte salariu … performant.
Sistemul de stat a rămas blocat în comunism, pluteşte
într-un dolce far niente, o linişte răsplătită cu salariu dublu faţă de munca
efectivă. Dacă un contabil la o firmă privată primeşte 2.000 de lei pe lună, la
stat primeşte 4.000. Statul este teoretic susţinător al capitalismului, dar
practică cele mai ineficiente metode de salarizare. O lipsă cronică de realism
invadează instituţiile sub pretextul fals că statul ţine la om. În realitate,
are loc un amestec între politică şi administraţie – o înţelegere de
prost-gust, cu efecte păguboase. Legea trebuie să încurajeze munca, nu funcţia.
Să plătească efortul făcut de salariat, nu diploma. Spitatele private îi
normează pe medici după operaţia reuşită. La stat, medicii primesc salariu
chiar dacă nu fac nimic în acea zi. Nu putem fi solidari cu acest sistem de
salarizare a nemuncii.
Uniunea Europeană a observat că banii din fondurile de
coeziune se risipesc şi vor pune de acum înainte condiţii de plată în funcţie
de criterii clare. Doi specialişti au acelaşi salariu, chiar dacă unul are iar
al doilea nu are la dispoziţie aparatura necesară pentru a lucra. Tragem
concluzia că legea salariilor bugetare nu este bazaă pe principii raţionale, ci
pe supoziţii şi utopii. Ierarhizarea nu este corect gradată, astfel că 60% din
banii pe salarii apreciem că sînt risipiţi, daţi unor salariaţi ce profită de
legea redistribuirii.
Autor: Nicolae Goja
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu