Brexitul
n-a adus cu el numai o droaie de complicații pentru oficialii
europeni și insulari, ci și
un spor al europarlamentarilor, implicit al cheltuielilor aferente, ce revin
membrilor Uniunii în noua configurație comunitară. Logic era
ca, după retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană (o retragere care cam
bate pasul pe loc, ba chiar tinde să bată...în retragere), totalul de 751 de șparlamentari
europeni să scadă cu cota alocată/impusă englezilor. Ei bine, nici pomeneală de
așa ceva!
Vasăzică României îi revin în prezent 33 de aflători în
treabă, fiecare dintre aceștia vlăguind lunar țara
cu peste 20.000 de euro, sumă exorbitantă în care intră leafa (peste 6000
euro), cheltuielile de forfetare, cheltuielile cu diurna și
cazarea etc. Mă rog, obrazul gros cu cheltuieli nesimțite
se ține, cu toate că în România postdecembristo-comunitară,
numărul nevoiașilor ce-și duc în mod miraculos zilele cu cel
mult 100 de euro este în continuă și alarmantă creștere
(evident, nu și pentru aleși).
Iar acest năucitor raport de unu la peste două sute
dintre veniturile masei de alegători și sfidătoarele venituri
bugetare ale aleșilor, îndeosebi ale europerlamentarilor, arată cât se
poate de clar prăpastia dintre vorbele găunoase și faptele nelegiuite
(catindații
promit marea cu sarea, aleșii puterii se laudă cu înfăptuiri
penibile, opoziționiștii se răfuiesc cu formele acestei
tragice stări de lucruri, țara merge din rău în mai rău), ci și
adevărata miză a încrâncenatei lupte pentru înhățarea ciolanului
comunitar și/sau intern: partidele să se întărească prin tactica lor
mișelească!
Da, căci dacă scopul prioritar (desigur, nedeclarat
public) al unor indivizi necușeri, precum Rovana Plumb, Rareș
Bogdan, Carmen Avram sau Traian Băsescu, este garantata lor înciocoire
occidentală vreme de cel puțin cinci ani, pentru partidele care-i
propulsează constituie atât un necesar exercițiu politrucianist
întru pregătirea temeinic antiromânească a alegerilor interne (locale și
parlamentare) de anul viitor, cât și șansa
consolidării lor în marile familii politice europene prin numărul mandatelor câștigate.
În această ordine de idei, problema devine de-a dreptul
vitală pentru Dragnea și ortacii lui pesediști: vor să le dea peste bot
socialiștilor europeni (ăștia i-au anunțat
recent cu excluderea din formațiunea lor) cu numărul de euromandate
adjudecate (deputatul „Mitralieră” paria la tembelizor pe vreo 14-15 după
redistribuire!) și țin morțiș ca, prin această victorie
pretins democratică și de rang european, să-și asigure rampa
politică spre o nouă înfruptare din firavul buget al României și,
eventual, spre o nouă ofensivă asupra Justiției, până la totala
înălbire a trecutului marilor infractori (Liviu Dragnea, Darius Vâlcov etc.),
ce continuă să dețină poziții decizionale în stat.
Fac precizarea că, prin aceste analize și
ilustrări, nu urmăresc neaparat să-i îndemn pe compatrioții
mei cu discernământ să nu se prezinte la vot, deși – în actualele
condiții nefaste pentru țară și
popor - îmi mențin punctul de vedere cu greva electorală (neprezentarea
la vot a peste 90% dintre alegători). N-o fac deoarece mulți
dintre ei sunt convinși că votul este mai tare ca glonțul
(dar nu-i mai tare ca glonțul sărăciei generalizate) și
că, drept aceea, cetățenii educați, mai puțin
educați și complet needucați ai acestei țări
au obligația (sic!) să-și exercite dreptul neesențial
de vot ( în aproximativa democrație postdecembristă,
cantitatea electorală asigurată cu mici și beri prevalează copios în
fața calității intelectuale și
atitudinale!), dând cu totul uitării faptul că timp de treizeci de ani am tot votat
pentru schimbarea în bine, pentru ca astăzi România să fie la coada țărilor
din Uniunea Europeană, să aibă circa cinci milioane de expatriați și o
datorie externă de peste 100 miliarde euro.
Tuturor acestor nostimi și incurabili entuziaști,
sau mai degrabă naivi, doresc să le reamintesc două memorabile spuse:
1)Se poate comite asasinat și din prea mult
entuziasm;
2)„Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva,
nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain).
Convins
de perenitatea acestor adevăruri, iată ce susțineam pe 7 decembrie 2016 în articolul De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!:
„Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei
noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea
evreilor prin pustie nu-i o ficțiune
(vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și
că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel
înțelepțită să o ia pe drumul bun?!”. Punct de vedere prin care
mă raliez, atunci ca și acum, la
repetatul avertisment al gânditorului Petre P. Negulescu: „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor” (Destinul omenirii, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”)!
N.B.: În afara europarlamentarilor și a unei întregi armate de trepăduși, cine naiba are trebuință de acest monstruos Parlament European, conceput și împuternicit să tragă sforile politico-juridice peste
capul parlamentelor naționale?!...Se
subînțelege că Europa poate să
fie unitară (Statele Unite ale Europei), adică să calce pe urmele Statelor
Unite ale Americii, doar printr-o comandă unică (politică, economică,
financiară, diplomatică, militară), nicidecum prin menținerea, finanțarea și
întărirea instituțiilor
paralele, taman prin aceasta situate într-un prelungit și contraproductiv conflict între național/regional și supranațional/paneuropean.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
18 mai 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu