Doina Pană Chira ne propune să furăm iubirea prin credinţă şi sinceritate

Ce frapează la poeta Doina Pană Chira încă la prima lecturare a versurilor este sinceritatea cu care Domnia sa îşi scrie trăirile, modul de a gândi şi a se comporta, dar şi dramatismul mesajelor transmise, motiv pentru care vă invit să vă aplecaţi asupre volumului de debut al poetei „Furt de iubire” (Editura E-creator, Baia Mare, 2019). În acelaşi timp poemele ei sau prozele scurte prezentate în partea a doua a cărţii, sunt optimiste, calde, pozitive, pline de iubire, mai rar se văd la orizont şi norii tristeţii, într-o lume tot mai grăbită şi anormală.

Volumul se deschide cu poemul „O plecăciune Limbii Române” în care poeta aduce un omagiu, o plecăciune limbii în mediul căreia s-a născut: „Să aducem o plecăciune limbii române / Limba în care ne-am născut / Limba în care am învăţat primele cuvinte / Mamă, tată, ţară... / Limba în care am înţeles / Rostul credinţei şi al vieţii”. Urmează poezia „Furt de iubire”, care dă şi titlul volumului, seducătoare prin sentințe fără egal, ca: „Furtul de iubire / Nu se pedepseşte...”. Poemul „Iubirea” este o definiție lirică a dragostei: „Iubirea e zâmbet, / Tristeţe şi vis, / Săruturi, mângâieri, / Gânduri, abis... // Frământări şi alean / Înălţări şi căderi, / Lacrimi şi dor / Cuvinte ce dor / Cuvinte ce mişcă / Întreg univers...”; şi totuşi femeia Doina Pană Chira, chiar dacă ştie câte nopţi nedormite sau lacrimi îţi poate da iubirea sinceră, nu doreşte să-şi risipească dragostea, dovada este poezia „Nu vreau să risipim iubirea”, bine condusă spre demonstrarea titlului: „Te vreau înapoi / Te vreau în braţele mele, / Te vreau în ochii mei / Şi-n inima mea. // Îţi vreau mângâierea şi sărutarea. / Vreau să-ţi simt răsuflarea, / Să-ţi miros parfumul. / Vreau să te ţin strâns la pieptul meu, / Aroma ta să mă îmbete. // Vreau să visez cu tine, / Să cânt cu tine, / Să alerg cu tine / Prin lanul cu maci roşii şi flori de câmp. // Îţi vreau parfumul înapoi... / Nu vreau să risipim iubirea!”. Starea aceasta de beatitudine, de visare se întâlneşte şi în următoarea poezie, „Uităm!”, în care poeta transferă trăirile individuale în sfera largă, a umanului fără excepție: „Toţi suntem însetaţi de iubire / Visăm sărutări, mângâieri, atingeri, / Vorbe frumoase... / Uneori suntem pregătiţi / Şi primim iubirea cu braţele deschise, / Alteori o alungăm din timiditate, din neîncredere. / Nu suntem deschişi să-i închinăm viaţa / Nu ştim ce să facem cu flacăra ei”. Interesantă este și ideea de cerc din „Iubirea reînvie”, mai precis, de reconstituire emotivă a primilor fiori: „Un sărut dimineaţa / Sau o îmbrăţişare seara / Ne aminteşte de începuturile iubirii.”.

Muzicalitatea versurilor este secondată de expresii vizuale reuşite, ca în „Simfonia albastră”: „Un pian uitat la ţărm de mare / Nestingherit visa. / Marea privea şi aştepta / Un val al Dunării albastre”, sau în poemul „Iarna”: „Iarna îşi întinde vălul de mireasă / Peste câmpuri goale. / Ţarini pustiite, / Văi adânci şi dealuri, / Munţii, chiar o roagă / Să-i înzăpezească. / Până şi pădurea / Plânge şi oftează”.

Iubind viaţa, aşa cum ne-a dat-o Creatorul, poeta Doina Pană Chira este conştientă că suntem trecători pe pământ şi merită trăit din plin fiecare anotimp ce ne este dat, chiar și cel mai rece, declarând în poezia „Iarna” calde sentimente: „Iubesc iarna / Cu albul ei imaculat şi pur, / Cu lumina sa rece // În adierea vântului. / Fulgii dănţuie obraznic. // Frigul devine dens, / Iarna e stăpână / Pe tot cuprinsul. / Mi-e dor să mă plimb / Prin pădurea îmbrăcată / În mantia ei nouă. // Să ascult şoaptele ei / şi şoapta ta de iubire / Vise şi speranţe.”

Poeta este recunoscătoare, de altfel, Divinităţii pentru fiecare răsărit de soare şi îi mulţumeşte pentru aceasta: „Speranţa şi luna răsare / Pe bolta înstelată / Conduse de-o mână divină. // E, El, / Stăpânul iubirii, / Binefăcătorul” (poemul „Binefăcătorul”).

Personal, cel mai mult mi-a plăcut poezia „Hoţul de cărţi” (care la fel de bine putea să dea titlul volumului), o poezie în care cuvântul „hoț” este folosit în sens figurat, autoarei reușindu-i astfel o poantă idedită: „Mâna îi tremura, / Braţele erau pline cu cărţi, / De diferite dimensiuni, / Cu coperţi frumos colorate, / Autori străini, cunoscuţi / Sau mai puţin cunoscuţi, / Cu premii internaţionale sau naţionale. // Poate unii primiseră Premiul Nobel, / Dar ce conta? / Hoţul de cărţi era mulţumit. / Pe chipul lui erau lacrimi de bucurie, / Reuşise, da reuşise...”

Despre această carte au scris în termeni elogioşi critici literari cunoscuţi, cum ar fi Ioan Romeo Roşiianu: „Un anume iz existenţial poate fi detectat, acesta amprentând fericit mesajul, filonul mistic fiind astfel înnobilat şi reliefat în contextul în care percepţia inexistenţei sau a realităţii relative se interferează organic cu starea de gol, dată tocmai de trecerea timpului. Dramatismul confesiunii lirice este nutrit prin acutizarea sentimentului de sfârşit, torul sub emblema căutării laborioase a unui timbru personal. Motivele poetice predilecte străbat şi partea de proză, iar senzaţia că aforismele de sfârşit sunt un soi de esenţă a poemelor propuse planează peste fiecare cuvânt.” ori Cristian Gabriel Moraru: „O poezie de atmosferă, care merită citată integral pentru naturaleţea discursului liric, căci în versurile ei se simte cel mai bine, dezvăluindu-ne un mediu familiar (o cafenea din urbea natală), este cea în care poeta invită iubirea la o cafea să stea de vorbă cu ea: «Stau la o cafenea, / Cafe Lux, / În oraşul meu natal. / Un oraş de provincie / Cu case văruite, / Cu străzi pavate, / Cu lume bună... / Cu o bârfă, două! / Un miros de cafea amăruie / Se împrăştie în aer, / Îmi gâdilă nările, / Aroma cafelei / Pluteşte în cafeneaua strâmtă, / Mă cuprinde din toate părţile / În mână am o carte de poezii, / Încerc să vorbesc cu iubirea, / Am invitat-o la o cafea... // Am dorit întotdeauna / S-o întreb de ce unii / Nu pot fi statornici în jocul ei, / În timp ce alţii rămân / Pururi ancoraţi / În mrejele ei, în vraja ei. / Oare o să-mi răspundă?» (La o cafea)” sau Daniel Luca: „Adevărata măsură a talentului autoarei este dată de gândurile din cea de-a treia secţiune, unele fiind adevărate poeme într-un vers («Iarnă, fă-mi drumul frumos prin anii de fulgi ce cad..».; «Iarna este doar o primăvară în strie de borangic!»; «Pată galben-portocalie, frunză strivită de pasul toamnei»). Doina Pană Chira se află încă într-o etapă a incertitudinilor, a tatonărilor, însă dispune de forţa necesară de a o depăşi cât mai repede.”

Concluzia mea este că poezia Doinei Pană Chira vine dintr-o inimă curată, a cuiva care a avut parte de iubire şi care oferă iubire, o iubire profundă, redată plastic în poeme cu titluri grăitoare, dintre care aș menționa: „Eu nu-s decât o frunză”, „O iubire imposibilă”, „Vis de albastru”, „Sărutul zăpezii”, „Frunze dănţuind” şi, desigur, „Hoţul de cărţi”.

Gelu Dragoş