a) Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o
editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la
sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi,
poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul
trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!
Romanul anterior,
Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra
într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre
moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere
cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula
viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre
spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care
se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi
cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.
Romancierul Constantin
Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe
această „insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul
mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt
purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit,
romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul
din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de
obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman
susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul
cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul
Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni
convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o
subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar
nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile
subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru
familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic
destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în
acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul”
societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai
mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca
pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea
valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată
de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al
descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât
straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.
b). Într-un roman
întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să
zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din
care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume
teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de
cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine
spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie
edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în
altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu
sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se
stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă
vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu,
apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi
ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi
îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la
con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi
o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din
pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului
surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne
amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.
Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare,
când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas
cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie
într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra
operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat
este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre
biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el
răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces
la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob
să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei
mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind
lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de
întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună
monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!?
Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de
monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre
centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a
mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om
din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de
spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.
Un roman al
descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri,
degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a
stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine
totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de
ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin
Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea
plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii
unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte
cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra
celor care perturbă opere sau le distrug.
c). Insula
Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele
de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea
critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea
narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din
capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi
alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole
incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o
trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe
autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia
se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter
ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub
vremi.
Romanul devine o
imensă instalaţie de oglinzi care absoarbe imagini şi mişcări ale societăţii şi
le focalizează în spaţiul restrâns în care energia lor începe să se vadă ca o
flacără. Al. Florin Ţene strânge şi prelucrează o mulţime de date, parcă având
la dispoziţie arhivele unei epoci, observă şi analizează destine şi traiectorii
umane, în marginea stării civile, şi, pentru ca sinteza obţinută să nu fie
abstractă, apelează la constructie, la ceea ce se numeşte compoziţie narativă,
obţinând o uimitoare arhitectură romanescă. Romanul din interiorul romanului se
întinde, fragmentar, pe trei epoci ale Transilvaniei, tulburate de naţionalism
şi subiectivizare politică: cea de după primul război mondial, după Diktatul de
la Viena şi cea a sovietizării ţării de către ruşi. Timpul în care se scrie
acest roman este cel al “originalei democraţii” de după ’, dar cu multe şi
obsesive reverberaţii în perioada imediat anterioară.
Edificiul romanesc
este etajat pentru fiecare epocă a istoriei, dar în subterana sa se află
subistoria trecută şi prezentă. Sunt determinantele acelei „Transilvanii
subiective”, cum numeşte Alina Mungiu-Pippidi tărâmul naţionalismelor din zonă.
Centrul acţiunilor se află în Turda, oraş situat în inima Transilvaniei. Trei
familii, desfăşurate pe trei generaţii: familia românului Roşu (cu Sergiu, Sima
şi Laurenţiu), a evreului Goldmann (cu Iacob şi fii Simon şi Daniel), a
maghiarului Bela Kadar (şi ca mase), toate învârtindu-se în jurul familiei
neajutorate a femeilor Irina (mama), Angelica (fiica) şi Aurica (nepoata).
Aceste familii au ambiţii, frustrări, complexe de superioritate, de
inferioritate, au diferite poziţii sociale, fiecare părând a leza pe ale celorlalte
familii, au orgoliu şi mândrie de provenienţă etnică, trăiesc spaime singulare
sau colective, au pasiuni de la cele erotice până la cele politice –în fine, se
intersectează, datorită nemăsuratului lor purism, se mai şi amestecă, fără
să-şi dea seama, încât taţii îşi pierd siguranţa asupra propriilor progenituri,
toţi îşi încrucişează drumurile prin viaţa preafrumoaselor, umilitelor şi
angelicelor femei de la Casa cu trandafiri. (Un extraordinar simbol: casa
aceasta o ridică iubiţii şi tot ei, în furia şi egoismul lor, o distrug, cu
viaţa din ea cu tot!) Soţiile acestor bărbaţi sunt suferinde, se îmbolnăvesc şi
mor de inimă rea sau sunt ucise. Se petrec cu atrocitate crime, ce par la
suprafaţă determinate de naţionalisme şi diferite extremisme.
Naraţiunea deseori
curge ca într-un roman poliţist: se cercetează mobilul crimei, se caută
criminalul, iar pista este mereu alta, adevărul ieşind la lumină odată cu
mărturisirea înainte de moarte. Dar sub nivelul acesta se află psihologii în
care colcăie pulsaţii subconştiente. Sexualitatea are un rol decisiv,
naţionalismele fiind doar câmpul de manevră al efectelor. În sufletul evreului
Iakob, oricât eros ar fi încăput, în adâncul său strălucesc arginţii. Pentru
puternicul zilei, senatorul Ion Netea, erosul se transformă în posesiune de
femei şi bani. Este luminată patologia proastei posesiuni. Există aici o criză
a omului ca individ, ca speţă şi comunitate. Este dureros să vezi că istoria şi
subiectul său, omul, nu învaţă nimic de la căderile sale. Adâncindu-se în
subistoria omului, în mecanismele transsubiective, psihopatologice, autorul ne
comunică acel mister şi egoism din adâncul fiinţei umane care s-a lipsit de
transcendent, careia îi este mai scumpă numărarea arginţilor decât partea
divină văzută prin aura erosului sub chip de om. Erosul profund, care ar fi
însemnat identificarea cu celălalt spre a accede la înfăşurarea în firul de
lumină, spre a deveni „vălătuci de lumină”, cum vedea Eminescu, este anihilat
de patima de bani. Pentru Iakob iubirea arginţilor este mai tare ca iubirea
filială, ca dragostea pentru fiinţa iubită. Pe aceasta o poate ucide şi o
ucide. Dar crima generează crime –este o observaţie de adânc tâlc istoric –, şi
Iakob se adânceşte în singurătatea de gheaţă, fuge de sine şi-n Pirinei. Gol de
sine, cu o bestială dorinţă de răzbunare şi crimă, îl caută şi îl găseşte pe
distrusul, la fel de gol, pe criminalul Bela Kadar. La nivelul metaromanului,
senatorul Ion Netea, acel Ăsta cu care autorul romanului se luptă într-o
disperată noapte, aidoma lui Iacob cu Îngerul, numai de data aceasta cu îngerul
infernului politic, şi-a pierdut sufletul şi se dezvăluie un monstru nimicitor
de opere, un criminal al părţii ce i s-a dat omului de Dumnezeu.
Pentru aceşti monştri
istorici există redempţiune?
Romanul Insula viscolului este o frescă a unor întinse zone
şi epoci, frământate de interese subiective şi subiectiviste. Sub ele sunt
prinse destine şi istorii individuale, frânte ca o recoltă pe care moartea o
seceră lacom. Din perspectiva acestui deznodământ, aceste interese sunt
dezavuate, fiindcă ele îl aduc pe om, în clipa bilanţului, în situaţia de a fi
gol, precar, fără nici o speranţă umană transmisibilă.
d). Al. Florin Ţene
îşi construieşte dramatic romanul, pe un continuu duel de forţe, de voinţe
dintre viaţa particulară (subiectivă) şi viaţa social-politică (subiectivizată
în naţionalisme sau în reaua putere politică). Să ne amintim şi termenii
raportului pe care Eminescu îl surprindea la baza oricărei instituiri
artistice: acţie-reacţie. Lupta aceasta este producătoare de viaţă, dar situată
în latura abstract subiectivă, a subiectivismelor, este o viaţă neproductivă.
Toate destinele din Insula viscolului sunt contorsionate, dezordonate, au o
desfăşurare ce duce în moarte, fără să lase o dâră luminoasă, fără rest şi
sens. Şi Casa cu trandafiri, simbolul părţii angelice a lumii, unde este colţul
de lume al celor trei femei: mama, fiica, nepoata: Irina, Angelica şi Aurica,
este până la urmă spulberată. Principiul feminin, reprezentat în genere de
aceste trei femei, în jurul căruia se mişcă principiul masculin, bărbaţii a
trei familii desfăşurate pe trei generaţii, nu poate să-i elimine
abstractitatea, datorită faptului că erosul este devalorizat prin privarea sa
de substanţa umană şi înlocuirea acesteia de degradanta materialitate: obsesia
banilor şi a puterii. Nu altfel se vede faptul în cercul mai larg, al
contextului în care se scrie romanul, unde politicul, reprezentat prin
senatorul Ion Netea, tarează erosul prin oarba voinţă de putere şi îl
transformă în obiect de consum. Din această perspectivă femeia este
devalorizată, consumabilă şi consumatoare de putere politică. Părinte, fiu sau
nepot, separat sau împreună avansează pasional spre centrul în care se află
femeia; erosul atrage ca un magnet. Are loc o implozie erotică: spre margini
totul se pulverizează, principiul masculin se dizolvă, iar cel feminin,
absorbant, devine asemănător unei găuri negre. La Al. Florin Ţene erosul are
doi poli: o iubire împinsă până în nebănuitele zone unde se atinge de thanatos,
dar, datorită virării în material şi tenebros, nu accede la transcendent, să
devină un mod de cunoaştere din ce în ce mai apropiată de roza divina. Iubita
este distrusă, ucisă, ca în gheţurile infernului, iar îndrăgostitul rămâne doar
o umbră de om, fără suflet. Şi al doilea pol: o iubire căzută în zona
consumului. Ambii poli sunt sfidaţi de autor, iar între ei nu este loc decât
pentru nostalgia după zorii edenici. Iar aceasta se lasă surprinsă în modul
erotic în care lumina atinge natura şi lumea. Afirmarea iubirii şi negarea
puterii, în lupta cu contrariile: negarea iubirii şi afirmarea puterii, sunt
principiile creatoare ale lui Al. Florin Ţene şi legile morale ale lumii sale,
instituită cu tâlc în Insula viscolului.
e). În lupta şi
aventura spre centrul vieţii, autorul deschide masivului edificiu ferestre în
fantastic şi oniric: călătoria în cubul translucid, luminos, convoacă un alt
univers, semnificant pentru cel real. Luminile acelui univers cu coordonate
fantastice se aşează în jurul personajelor din cel real, contrastând cu cele
masculine, adăugându-le o aura celor feminine. Este poate contribuţia cea mai
importantă a lui Al. Florin Ţene, în a adăuga această notă distinctă între
multele pe care erosul şi le-a dezvăluit. Călătoria fantastică în cubul luminos
se face împreună cu o femeie. Reîntoarcerea prin craterul unui vulcan, prin
coşul materialităţii, pare să fie o izbândă a călătoriei pentru narator, dar şi
o cădere în „cercul strâmt” al simţurilor devastatoare pentru personaje. Este o
lumină revelatorie adusă în roman. O emanaţie a fantasticului în real pe calea
visului. Tocmai aceste ferestre de vis dau strălucire romanului, participă la
construcţia arhitectonică a sa. Acest edificiu pulsează lumină, energie. Pentru
personaje, pentru narator şi cititor. Peste accentuarea treptată a precarităţii
omului se ridică lumina blândă a creaţiei, a romanului din roman. Prăbuşit
chiar pe fundul craterului absorbant al degradării şi morţii, spiritul chiar
de-a buşilea, iese pe marginea craterului, sau prin coşul strâmt al muntelui şi
ne mărturiseşte ce a văzut. Al. Florin Ţene i-a descris –într-o frescă
–aventura, nu altfel şi nu alta decât una care ar fi şi a sa. O izbândă târzie,
arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt. Nu
întâmplător şi-a asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice
călimară poate să devină un Vezuviu”.
Dumitru VELEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu