Nici
nu începuse legalmente campania electorală pentru europarlamentare (de fapt cum
să înceapă legal-constituțional ceva
ce, de treizeci de ani, derulează în
mod continuu atâta puterea cât și opoziția?!),
când – la adunarea din Alexandria – nu doar că s-a scandat cu pretins zel
democratic „Ciuma roșie”, dar
Ludovic Orban, liderul acestei formațiuni politice, le-a cerut participanților (firește, cei mai mulți dintre aceștia duși
cu pluta și aduși la întrunire cu autobuzele) să fie cu ochii pe dușmanii pesedisto-aldiști și cu parul
pe ei!
Da, căci
dezastruoasa esență a
postdecembrismului (pentru țară
și oamenii de rând,
nicidecum pentru politruci și
trepădușii lor) se cheamă acțiunea conjugată a doi factori certați cu bunul simț și cu
folosul cetățenilor vrednici:
1)Lupta
încrâncenată și fără menajamente
(condimentată cu vorbe și
manifestări ca la ușa
cortului) pentru înșfăcarea
puterii, de regulă fără vreun program realist-naționalist de guvernare;
2)Asimilarea
adversarilor de idei cu vrăjmașii
ce trebuie realmente răpuși (nu doar
ideologic, ci chiar fizic), fapt care face ca vremelnicii deținători ai puterii să nu se consulte cu opoziția la adoptarea unor legi și proiecte cu bătaie lungă, acestea să fie făcute praf de
opoziționiștii ajunși
la cârma țării, iar țara întreagă să tragă ponoasele de pe urma unui idiot și contraproductiv război politrucianist.
Cum
partea cea mai consistentă de vină pentru actuala crucificare a României
(ultima între țările Uniunii Europene
la cam toate capitolele economico-sociale, în plus cu o datorie externă de
circa 100 de miliarde euro) revine celor care au furat (bani, bunuri, voturi)
ca să poată cârmui și au
cârmuit ca să poată fura și mai
abitir (purcoaie de bani murdari, palate doldora de jeg moral-spiritual,
diplome mai grele ca plumbul din pricina nonvalorii lor, demnități fără pic de demnitate, onoruri fără urmă de onoare),
iată de ce îndemnul orbanian „Cu parul pe ei!”, luat chiar în sens
metaforico-alegoric, mă încredințează că înfruntările politice de la noi au rămas în
substanța lor intimă la fel de
brutale și hidoase ca în perioada
interbelică.
N.B.:
Perioada bolșevică nu poate
reprezenta obiect de comparație
pentru simplul fapt că, fiind partidul muncitoresc-comunist unic, votul formal
al cetățenilor, cu tot cu posibilul
protest lăuntric al unora dintre ei împotriva dictaturii proletariatului,
constituie o strălucită confirmare a spusei lui Mark Twain: „Dacă votul nostru
ar putea să schimbe ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”! Votul românilor
bolșevizați nu numai că n-a schimbat în toată această perioadă
nimic din cele statornicite de către atotputernicul și atotștiutorul
(sic!) partid, inclusiv de filiale sale, dar – nesinchisindu-se ideologii și activiștii
lui de struțo-cămila dreptului
impus (dacă drepturile cetățenești pot să fie impuse, atunci obligațiile lor pot și trebuie să fie considerate juste!) – alegătorii erau
obligați să se prezinte la vot.
Evident, nu pentru desemnarea candidaților agreați și propuși/impuși
de partidul-stat (toți ăștia întotdeauna „câștigau alegerile” cu procentul prestabilit la centrul de
comandă, în general peste 90%), ci ca să le dea cu tifla scepticilor apuseni,
iar naivilor indigeni să le întrețină iluzia respectării drepturilor dobândite prin
sacrificiul clasei muncitoare în alianță cu țărănimea
muncitoare. Mă rog, cam așa cum se
petreceau lucrurile în procesele „politicilor”, îndeosebi în fioroasa perioadă
a epurării staliniste din țara
sovietelor: indezirabilii erau arestați nu pentru că făptuiau ceva împotriva regimului, ci
pentru că puteau să făptuiască, apoi venea parodia procesului cu acuzații prefabricate și condamnarea deținutului pe baza lor, după care anchetatorii-torționari se dădeau peste cap ca inculpatul, deja considerat
vrăjmaș al partidului și tratat ca atare, să-și recunoască fărădelegile nesăvârșite și
să semneze declarația de
învinuire întocmită ca la cartea ticăloșiei de gardienii regimului...
Prin
urmare, mă raportez doar la înverșunatele campanii din perioada interbelică, pe care cu
atâta farmec și vervă ni le descria
nouă, copiilor, neuitatul vecin Gavrilă Ardelean, atunci când ne adunam ciotcă
în jurul lui ca să-l ascultăm cu gurile căscate vorbindu-ne despre trecut,
despre al doilea război mondial și, mai ales, despre atrocele său prizonierat din imensitatea
Rusiei.
Cică,
relata cu umor adorabilul povestitor, țărăniștii
se grupau într-un capăt al străzii centrale din Sighetu Marmației, liberalii în celălalt capăt, după care – echipați cu pancarte, ură și ciomege zdravene – se repezeau înainte spre ceilalți, strigând din fundul bojocilor: Jos cu susul! Sus cu
josul!
Tot ce
se poate ca românii zilelor noastre să nu mai fie la fel de dispuși ca înaintașii lor interbelici să se lase cotonogiți în stradă pentru scandalosul huzur al fripturiștilor actuali, cu mult mai nocivi și mai sfidători decât predecesorii lor. Da, pentru că aceștia (Brătienii, Take Ionescu, I.G. Duca, Iuliu Maniu,
Constantin Stere, Ion Mihalache etc.) nu pot fi comparați cu secăturile prezentului într-ale educației, culturii, competenței și
patriotismului: erau sincer animați de idealul făuririi României Mari (ăștia de-acuma n-au fost în stare nici măcar să-i sărbătorească centenarul), de dorința modernizării ei și de trebuința ridicării tuturor românilor în anul 1938 la cel mai
înalt nivel de prosperitate din întreaga istorie a acestei țări!
Asta nu
înseamnă nicidecum că în amarnicele noastre zile au dispărut cu totul
confruntările electorale contondente. Dimpotrivă, ele s-au diversificat și au luat un deosebit avânt, dacă nu cu pumnul și ciomegele (totuși, se mai înregistrează din când în când păruieli),
atunci sigur cu vorba: la tribuna Parlamentului (de veșnică pomenire este Florin Iordache), la întrunirile
publice, în presa scrisă și vorbită
(mai cu seamă la tembelizor).
În ceea
ce privește calificativul „Ciuma roșie”, prin care liberalii orbanieni speră să-i facă de
râsul lumii pe pesedisto-aldiști,
eu zic că termenul „ciumă” caracterizează în chip inspirat întregul
politrucianism postdecembrist (nu spunea actualul „mare liberal” Petre Roman la
începutul anilor nouăzeci că întreaga industrie românească este un morman de
fiare vechi, procedând ca atare în calitate de premier al României?) și că trebuie să fie extrem de prudenți cu mult detestata culoare roșie. Nu de alta, dar încă din vremea domnitorului
Alexandru Ioan Cuza existau „liberali roșii”, apoi (în perioada carlistă și în prima fază de stalinizare a României) s-a impus
controversatul Gheorghe Tătărescu, un alt liberal fidel culorii asociată cu bolșevismul, iar în plină epocă postdecembristă au denaturat
principiile fundamentale ale liberalismului alde Crin Antonescu, Călin
Popescu-Tăriceanu și ortacii
lor conjuncturali.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
5
mai 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu