Problemele de fond
ale României postdecembriste
Scopul
prioritar al politrucilor, respectiv al politicilor lor de formă (de haram, mai
bine spus), nu constituie slujirea cu pricepere și devotament a țării ce-i
ghiftuiește, iar prin aceasta instaurarea binelui și
prosperității pentru toți compatrioții, ci să
se pună fără crâcnire la dispoziția grupurilor infracționale
prin programe electorale mincinoase și prin teorii conspiraționiste
îndreptate, cică, împotriva eforturilor depuse de ei, patrihoții
cârmuitori. Firește, teorii apărute exact atunci când cele mai multe
dintre promisiuni n-au nicio șansă de înfăptuire pentru alegătorii de rând.
De
pildă, în primii ani ai bolșevismului, impus la noi de ruși și cozile
de topor din interior/exterior (alde Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile
Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnaraș,
Alexandru Drăghici, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Pantiușa
Bodnarenko, Alexandru Nikolski, Valter Roman, Mihail Ralea, Mihail Sadoveanu
etc.), se flutura de zor absurda lozincă a pericolului anglo-american pentru
România stalinizată (cu atât mai absurdă, cu cât tătucul Stalin, după împărțirea
sferelor de influență cu Roosevelt și Churchill, avea mână
liberă în această parte a Europei), ulterior, adică în „iepoca” ceaușistă se
urmărea abaterea atenției românilor de la sinistra triadă cotidiană
„foame-frică-frig” cu jenanta marotă a pericolului unguresc pentru Ardeal, iar
astăzi, când pesediștii au dat-o-n bară cu programul lor fantezist de
guvernare, se arată cu degetul imposturii și nevredniciei ba spre fantomaticul
„stat paralel”, ba spre Soros și ai lui, ba spre Opoziție și președintele
Klaus Iohannis, ba spre multinaționale, ba spre Uniunea Europeană, astfel ca nostima
noastră premieriță să fie pe deplin convinsă că buna, necușera și
incapabila ei prietenă Rovana Plumb n-a ajuns comisăriță la
Transporturi din pricina eurolucrăturilor politice îndreptate împotrivă-i de
neprietenii vestici, sudici, nordici și centrali ai României.
Se subînțelege că
în aceste condiții neprielnice pentru aiuritoarea politică pesedistă,
ochii de șoim muribund ai acesteia se ațintesc în
chip descalificant spre Răsăritul muscălesc (Nu susținea
francmasonul și oportunistul Mihail Sadoveanu că lumina vine de la
Răsărit?), de unde – ne informează Victor Frunză în cartea Istoria stalinismului în România (Editura Humanitas, București, 1990)
– au venit pe capul bieților români, împreună cu alte multe nenorociri bolșevico-staliniste,
și cele 18 sovromuri sau societăți
sovieto-românești (Sovrompetrol, înființat în 1945, Sovromlemn,
Sovromconstrucții, Sovromtransport etc.) pentru achitarea de partea română a datoriei de 300 milioane dolari,
datorie fixată chiar de ruși și pe care – potrivit spuselor lui Duțu Marian, șeful de
cabinet al lui Teohari Georgescu, într-un cerc de prieteni – România ar fi
plătit-o de cel puțin patru ori „până la sfârșitul lunii iulie 1945”!
Dar cu
toate că se știe prea bine faptul că principalii vinovați pentru
actualul megadezastru al României sunt politrucii și
cârmuirile lor imbecilo-ticăloase (cum spuneam, mai sunt și din
aceia care aruncă vina fie pe multinaționale, fie pe Uniunea
Europeană, fie pe te miri ce), consider că important pentru viitorul României
nu este identificarea adevăraților făptași și
eventuala lor pedepsire (oricum ăștia nu vor plăti vreodată
pentru criminalele lor decizii politice, tot așa cum Ion Iliescu și tovarășii săi nu
au plătit pentru mineriade), ci descoperirea cauzelor care au dus la crucificarea României și apoi
înlăturarea acestora în regim de urgență. Desigur, cu
instrumentele politico-instituționale cele mai adecvate.
Eu zic
că nu trebuie să fii un mare analist ca să-ți dai seama că toate
problemele României postdecembriste au fost generate, și în
continuare sunt amplificate, de alterarea componentei moral-spirituale a
societății (mai exact a indivizilor ce-o alcătuiesc) și de
vlăguirea componentei financiare a economiei sale dezarticulate.
Acuma,
dacă prima componentă necesită un lung și anevoios proces de
însănătoșire printr-un sistem educațional cu adevărat eficient
(altul decât cel de-acuma!), căci gânditorul Petre P. Negulescu scria încă din
perioada interbelică (vezi tratatul Destinul
omenirii, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”,
București, 1939) că „mai necesară și mai urgentă decât o
reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”, iar cei 45 de ani de
bolșevism au produs o distorsiune fără precedent a sufletului
românesc, componenta financiară poate fi de îndată revigorată printr-o clară și
intransigentă lege a ilicitului, care să asigure o mult mai lesnicioasă
posibilitate de confiscare a averilor dobândite pe căi necinstite.
Și pentru
că tot ne face o deosebită plăcere să ne raportăm tot acuși-acuși la
democrațiile occidentale, cred că este de dorit ca fiscul nostru
să fie la fel de necruțător cu hoții și
rău-platnicii ca fiscurile din aceste țări, unde se știe că el
reprezintă forța democratică de care toți se tem sau – după caz – o
respectă, asta deoarece ea nu se teme și nu iartă pe nimeni.
Bunăoară, celebrul răufăcător Al Capone n-a ajuns după gratii din pricina
multiplelor crime pe care se bănuia că le-a săvârșit (poliția n-a
adunat în decursul timpului probe concludente împotriva lui!), ci pentru că
fiscul american l-a „agățat” ca rău-platnic...
La noi,
vasăzică, ampla operă de redresare națională ar trebui să înceapă
cu refacerea componentei financiare prin confiscarea averilor cu cântec ale
tuturor aleșilor necușeri (proba matematic-imbatabilă în cazul ăstora o
constituie declarațiile de avere la intrarea lor în politică), prin
recuperarea tuturor restanțelor, cu majorările și penalitățile
aferente, de la marii datornici față de stat (companii românești și străine,
canale de televiziune etc.) și prin desființarea lefurilor și
pensiilor neobrăzate, respectiv prin lichidarea sinecurismului (circa jumătate
din cei peste 1.200.000 de bugetari sunt în București). În
plus, toți deținuții sănătoși ar trebui obligați prin lege să lucreze
pentru acoperirea măcar a unei părți din cheltuielile statului
cu întreținerea lor (închisorile trebuie să fie corecțional-educative,
nicidecum aidoma unor sanatorii!), iar tâlharii și găinarii să trudească
până la recuperarea integrală a prejudiciului provocat. Nu trebuie pierdute din
vedere nici mulțimea ajutoarelor sociale de care beneficiază ipochimeni
neîndreptățiți, o bună parte dintre aceștia zdraveni ca niște tauri și nedispuși să
lucreze pentru banii primiți de-a moaca măcar o zi pe săptămână în folosul comunității.
Fiți siguri
că atunci vor fi suficienți bani pentru investiții, pentru lefuri și salarii
decente, pentru autostrăzi, căi ferate transporturi aeriene și pe apă,
pentru cercetare și educație, pentru sănătate și cultură.
N.B.:Se tot vorbește de insuficiența școlilor
profesionale pentru actualele nevoi ale
societății și economiei. Dar liceele tehnologice ce fac și ce
produc? Că din astea sunt pretutindeni în România, multe dintre ele „evidențiindu-se”
prin zero promovabilitate la bacalaureat. Sighetu Marmației, de
exemplu, oraș cu puțin peste 30.000 de locuitori, are două astfel de licee,
care scot pe bandă rulantă tehnicieni cu niscaiva cunoștințe
teoretice, dar fără deprinderile cerute în producție. Ceea ce înseamnă că
pretutindeni în învățământul românesc postdecembrist, mai cu seamă în cel
universitar, se lucrează pe stoc după o programă ancronică și rigidă,
cu niște manuale doldora de greșeli și cu
profesori, inclusiv universitari, prea dedați sforăriilor ca să poată
fi niște educatori acceptabili.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
4 oct. 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu