Evanghelia de duminică: Moartea cobora din cetate, iar Viața urca. Și Viața a biruit!

 Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

A murit un bătrân de 80 de ani. Normal. Au murit un tată sau o mamă în floarea vârstei, bolnavi de o boală necruță­toare, sau niște tineri soldați în nu știu ce misiune. Trist și dramatic. Au murit un copil sau un bebeluș ori mai mulți în condiții extreme. Tragic și revoltător.

Aceasta este constanta care însoțește peisajul informațional al vieții noastre. Tot mai dese vești și vestiri ale morții sinistre, dramatice, tragice și revoltătoare. Frică și cutremur cad peste noi zilnic, cu efect în dublu sens: fie ne trezim, fie ne abrutizăm. Închidem televizorul și ne vedem de ale noastre, convinși că așa ceva nu ni se poate întâmpla nouă.

Scenariul se repetă de veacuri, de la începutul omenirii, căci: „Printr-un om a venit păcatul în lume și prin păcat moartea, și moartea a trecut asupra tuturora prin acela în care toți au păcătuit” (Rom. 5, 21). S-a repetat de multe ori și în vremea în care Mântuitorul a petrecut cu oamenii pe pământ, însă Domnul Iisus Hristos de trei ori a intervenit: când a înviat-o pe fiica lui Iair, pe Lazăr și pe tânărul pe care Sfântul Luca ni-l înfățișează în episodul evanghelic al Duminicii de astăzi. De ce atât de puțini? De parcă Mântuitorului nu I-ar fi fost milă de toți câți mor? Mila și dragostea L-au plecat pe Dumnezeu spre om într-atât, încât a venit să-l răscumpere prin Sine și să deschidă calea tuturor spre Înviere, prin Trupul Său cel răstignit și înviat. Înainte de aceasta a lăsat însă, ca semn al puterii Sale, aceste trei minuni, întorcând astfel moartea din hotarele ei.

Cortegiul funerar din Nain, spectacolul hâd al eșuării vieții văduvei

Minunea învierii tânărului, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din cetatea Nain, este o „bornă” la răspântia istoriei. Hristos Mântuitorul a schimbat traseul implacabil al destinului omului supus păcatului și morții. Cine și ce putere ar mai fi putut să facă aceasta? Toți câți ar fi cutezat să oprească o mamă să-și îngroape fiul ar fi trebuit să o îngrozească cu ceva mai teribil decât ce i se întâmplase. Cu ce? Cu moartea ei? Dar oare nu murise ea odată cu copilul? Nu îngropa o parte din ea și în același timp nu îl îngropa în sufletul ei pentru totdeauna? În văduvie rămânea cu acestea două: singurătatea și deznădejdea. Cortegiul acela funerar era spectacolul hâd al eșuării vieții ei. Femeia era disperată și topită de durerea plânsului. Nu aceasta era ordinea și nici rostul. De fapt, moartea nu are nici ordine, iar rostul cu anevoie se deslușește simțirii noastre. Ca să oprești o mamă  să-și îngroape copilul, fie o îngrozești că trupului copilului i se poate întâmpla vreo grozăvie ce impietează, fie îi dai o speranță de viață. Nimeni dintre cei ce o însoțeau, și nu erau puțini, aproape toată cetatea, n-avea nici știința, nici puterea să facă aceasta. Participau neputincioși la durerea femeii, plângeau și ei, și nici nu mai puteau măcar să-i ofere mângâiere cu mult prea uzitatele cuvinte de alinare. Plânsul ei era suspinul după sens, ultimul dintre argumentele căutării unui înțeles al situației ei, dincolo de raționa­mentele minții.

Învierea, stavilă împotriva hulei și răzvrătirii contra lui Dumnezeu

Și totuși! Cineva oprește convoiul morții și spune aceste cuvinte. Hristos, cu mila dumnezeiască și cu puterea Sa tămăduitoare, îi spune: „Nu mai plânge!” Domnul nu era singur. El Se îndrepta către cetate, înconjurat de ucenicii Lui și de multă mulțime. Alta era atmosfera în acest convoi al vieții. Animați de cuvintele Sale pline de har, dornici după încredințarea puterii dumnezeiești izvorâte din minuni, bucurați de proximitatea lui Hristos, cei mai mulți erau admiratori, destui erau curioși și restul, nu mulți, cârtitori și răi, erau invidioși. Moartea cobora din cetate, iar Viața urca. S-au întâlnit, iar Domnului I-a fost milă de cel mort, dar și mai mult de cei vii care-l însoțeau. I-a fost milă de mamă. Ca Dumnezeu, știa rostul în veșnicie al sufletelor copiilor, plivite de judecățile divine prea devreme din timpul istoric. Ele sunt menite a petrece cu îngerii. Dar clipa deschiderii raiului pentru un copilaș este pentru un părinte fără înțelesul dreptslăvitor al veșniciei clipa în care sufletul i se prăbușește în iad. Și ca să nu lase a-i fi secătuit sufletul de crunta deznădejde și de a se așeza peste el lespedea cea grea a hulei și răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu, Iisus i-a zis femeii: „Nu mai plânge!”

Hristos n-a spus-o doar prin cuvânt, ci a lucrat prin fapt, ca îndemnul Lui să devină o stare și a celor prezenți la acea minune, și a umanităţii după Învierea Sa. Domnul a schimbat istoria: a fiului, a mamei, a lumii și a morții. L-a înviat pe băiat, l-a dat mamei și astfel a înviat și sufletul ei. A schimbat frica și cutremurul celor prezenți din groază și revoltă în fior dumnezeiesc și conștientizare evlavioasă a tainei vieții, iar morții i-a lăsat doar ogorul biologic să treiere în istorie până când „se vor împlini”, va încropi veșmânt nestricăcios ogorului Său. „Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu” (Lc. 7, 16).

Moartea s-a cuibărit în om printr-un Adam și o Evă mult prea tineri

Mântuitorul n-a venit să desființeze legea firească a morții pe pământ. A văzut însă pe mama acestui tânăr și a lămurit-o că moartea nu-i de fapt moarte. Această lămurire a dat-o nu numai pentru femeie, a dat-o și pentru apostolii Lui, și pentru cei care-L urmau, și pentru cei care vor auzi de această întâmplare în vecii vecilor. El trebuia să-i lămurească că moartea nu înseamnă desfiin­țare, ci trecerea într-o altă viață, că sufletul omului e nemuritor. Ca și cum ar fi zis: de acum încolo să știți toți că moartea e în legea firii pămân­tești și omenești. Dar să știți că moare trupul, iar sufletul trăiește veșnic. Ați văzut că l-am adus îna­poi de acolo de unde ajunsese!

Fără Învierea Domnului aceste minuni n-ar fi însemnat nimic, mai ales în plan eshatologic. „Dacă morții nu vor învia, zadarnică e propovăduirea noastră, zadarnică e și credința voastră” (I Cor. 15, 14), spune Sfântul Apostol Pavel. Este astfel esențială viața noastră cu Hristos și împlinirea ei în Învierea Sa. Domnul nu a discriminat pe nimeni. A înviat o fată și un băiat de vârste apropiate, ca să arate că moartea s-a cuibărit în om printr-un Adam și o Evă mult prea tineri, mult prea de timpuriu, fără ca aceștia să aibă îndeajuns răgazul colaborării în libertate cu iubirea dumnezeiască, fără ca aceștia să fi ajuns la o îndestulătoare asemănare cu Dumnezeu, prin smerenia răbdării în ascultare. Nu i-a înviat pe bătrâni, nu pentru că Domnul discriminează, ci ca să arate că timpul lucrării cu Dumnezeu este dintru început, din tinerețe, că suntem chemați spre sfințenie din pântecele maicilor noastre și că generația tânără are această menire a aflării lui Dumnezeu. Tinerii credincioși îi pot învia pe bătrânii „învechiți în rele”, iar bătrânii cucernici cu plânsul pocăinței pot chema pe Hristos la răspântia fiecărui veac, ca să le învieze tinerii omorâți de ucigașul de suflete.

Moartea unui tânăr e mai ilustrativă decât o mie de cuvinte în a arăta cât de scurtă este viața. Când prin atingerea de Hristos-euharistic, Însuși Domnul Se atinge de trupul nostru ca de o năsălie, sufletele noastre înviază și El ne dăruiește vii Bisericii Sale, ca unei maici. Atunci, scurtimea vieții noastre capătă străvederile veș­niciei, iar istoria ei stă sub semnul bucuriei, „răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele” (Efes. 5, 16), trăind frumos adevărul lucrurilor: „Și-mi pare așa ciudat că se mai poate/ Găsi atâta vreme pentru ură,/ Când viața nu-i decât o picătură,/ Între acest moment și celălalt” (Magda Isanos, „Murim… ca mâine”).

                             Pr. Dr. Sebastian Suciu – 06 Oct, 2019