IN MEMORIAM - ANA PODARU

Pe talentata şi minunata poetă din comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Bacău, ANA PODARU am cunoscut-o întâia oară prin  poemele Domniei Sale (unele publicate şi de eCreator), apoi am cunoscut-o ceva mai bine întâlnind-o fizic, adică „faţă în faţă” datorită scriitoarei Mariana Moga la Tabăra de literatură Sebeş - Alba, prin vara anului trecut. 

Poeta moldoveancă ANA PODARU, fire sensibilă - aşa cum îi stă bine unui poet, cultă, modestă, altruistă - poate şi datorită profesiei, uşor fragilă şi puternică în acelaşi timp, fragilă văzută de cei care o priveau cu superficialitate, Ana Podaru a scris poeme de mare valoare, poate şi fiindcă se lupta cu o boală, o boală  de care nu făcea caz iar boala o ducea cu multă demnitate...
O consideraţie pur personală:  Ana Podaru avea un zâmbet unicat, pe care nu o să-l pot uita de acum înainte! 
Astăzi, 7 octombrie 2019, dis de dimineaţă, o stea a plecat...între stele! Da, moartea n-are caracter!
 DOAMNE, rogu-te fă-i o cărare de flori şi miresme până la Tine! 

 Prietenii mei dragi, s-a mai dus în apele neştiute ale Styx-ului, râul care separă lumea viilor de lumea morţilor  un poet valoros, un om frumos, după regretatul Dragomir Ignat...

Drum lin Ana Podaru...

                                                                                 Gelu Dragoş

Mai jos aveţi câteva poeme selectate de mine, de pe site-ul literar al poetului Ioan Romeo Roşiianu, scrise de acum, de regretata Ana Podaru:

Plouă cu pene de înger

Plouă cu pene de înger ...

încerc să le culeg ,

dar se topesc în palmă,

ma lupt  cu  mine iar,

 misterul să-l dezleg,

plutesc după furtună

pe-aceeași mare calmă,

secundele se duc

luând cu ele vise,

pe unde   au trecut

plâng candele aprinse,

e iarnă-n mine iar

și țurțuri mari  de  gheață

au  devenit condeie

ce-mi scrijelesc pe față,

în mine ninge iar

sau plouă... cui îi pasă?

cad nimburi peste gânduri

perdea  de ceață groasă,

cad ultimele frunze

rămase triste-n  ram

privirea  mea îngheață

imaginea din geam,

m-am ghemuit și tremur

și plouă peste mine

iar penele de înger

devin tot mai  puține,

atâtea nimburi ninse

se  pierd ușor prin ceață

cămașa parcă-i udă

pe sufletu-mi de gheață

și plouă, viscolește

cu nimburi  și cu pene

un glas îmi spune rece

să-mi fac din ele perne,

dar se topesc în palmă

și apa ce rămâne

se-amestecă cu sânge

curgând din râni păgâne.

 Ce tablou nefiresc

Unii stau rezemați de hotarele lumii

și privesc plictisiți fumul gros, risipit,

Alții dau foc la rugi și ațâță nebunii

Morții cațără cruci, nu e timp de dormit,

Mai aleargă prin jar cu călcâiele fripte,

Cu cenușă-n genunchi, câțiva oameni, haotic,

Adunând gloanțe vii și pumnale înfipte

De la mame și fii cu obrazul cianotic,

Parcă urlă și luna prinsă-n cer sângeriu,

Chiar și lupii s-au dus, s-au ascuns prin păduri,

Numai clopotul bate, nesătul, parcă-i viu

Se aud încă voci prinse-n dărâmături.

Unde sunteți părinti? Unde sunt frații mei?

Strigă unul rănit și pierdut prin mulțimi,

Parcă nu mai sunt sfinți, parcă nu mai sunt zei,

Unii calcă-n altar și se cred serafimi .

Numai ulii sunt treji, după leșuri dau goană,

Popii stau la răscruci cu icoanele-n mâini

Doișpe luni mai târziu vor primii de pomană

Lumânări în colive, printre vinuri și pâini.

Câți orfani scormonesc cimitirele pline?

S-au făcut cărăuși de iluzii și ciocli,

Nu mai ies din biserici devenite ruine,

Stau bunicii pitiți, statuete pe socluri.

Ce tablou nefiresc s-a gândit să picteze

Un copil ce-a pierdut al culorilor sens,

Ce-a-nvățat timpuriu, negreșit, să ofteze

Copleșit de trăiri respirând fumul dens.

Mă-ntreb de voi plânge de dorul tău mamă

Mă-ntreb de voi plânge de dorul tău mamă,

atunci când de clopot mă leagă apusul,

atunci când pământul în pântec mă cheamă,

atunci când secunda își deapănă fusul,

nu văd nici un rost atunci să-ți plâng sânul,

să mor însetat de laptele-ți sfânt,

căci pasul meu calcă în urmă-ți tărâmul

și-oi duce cu mine durerea-n pământ,

cum pot să-ți mai strâng de pe buze sărutul?

cum pot să adorm la pieptul tău drag?

îmi spune și cerul că-n urmă e lutul,

iar tu mă aștepți în înalt...nu în prag,

atunci voi zâmbi simțindu-ți căldura,

iubirea-ți mă cheamă, zbura-voi spre tine,

îmi las pe o cruce la lume armura,

doar clipe frumoase lua-voi cu mine.

Mă leagă de cer

Mă leagă de cer cu chingi de mătase,

Cu părul vâlvoi de vânt m-oi purta,

Pe rochia-mi albă doi îngeri să-mi coase

Cu fire de aur imaginea ta,

Mireasă să-ți fiu la preț de o clipă

Cu stele în păr și-n palmă cu vise,

Nu-i timpul de-ajuns și anii mei țipă,

Pe străzi e pustiu, luminile stinse,

Acolo-n înalt, departe de rău

Cocori călători să-mi fluture trena,

Să-mi cânte balade cu numele tău,

Un nor rătăcit să-mi fie arena,

Desculță dansând angelice roluri

Din filmele vechi, romantice scene,

Șoptind în surdină poeme sub stoluri

De fluturi purtând diademe,

Mă leagă de cer căci timpul nu iartă,

Pierdute sunt clipe ce nu s-or întoarce,

Pândindu-ne măști din lumea cealaltă,

Nisipul se scurge și sufletu-mi stoarce,

Mă leagă de cer în toamna-mi prezentă

Și chiar de voi plânge cu lacrimi de sânge,

Tristețea-mi va fi la nuntă absentă

Și-n ochii mei goi lumină voi strânge.

 Ce vreau de la tine femeie?

Ce vreau de la tine femeie?

Aș vrea să te văd mai frumoasă,

Să râzi și să fii mai voioasă,

Din pumnul tău lupii să beie,

Eu vreau fericirea să-ți curme

durerea...s-o calci în picioare,

Obrazul să-ți fie de floare

și fluturi să-ți joace pe urme,

Femeie ...mai vreau de la tine

Să-mi lași în privire lumină,

Din ochii tăi zorii să vină,

S-alunge tristețea din mine,

De-ai ști cât mă doare când plângi,

Cum curge prin mine otrava,

Mă arde mai aspru ca lava

și sufletu-n noapte mi-l frângi,

în mine renaște pădurea

și seacă izvoare de lacrimi,

Furtunile scutură patimi

Să-ți pună în palmă iubirea.

Ce vreau de la tine femeie?

Spre rai pașii tăi... odisee.

Suntem copaci, suntem păduri

Suntem copaci, suntem păduri

udați la poale de străbuni,

stejari, mesteceni și goruni,

cărbuni sub frunze moarte luni

suntem păduri, suntem copaci

cu seva-n inimă de daci,

crenguțe, trunchiuri sau araci

ne plâng petalele de maci

am fost copaci, am fost păduri

lăsați de zei fără armuri

uciși de securi și cianuri

dar totuși vii și-atât de puri

am fost păduri, am fost copaci

în ierni târzii îmbrățișați

de ger și vând îmbălsămați

viori în mâini de saltimbanci

copaci-păduri, păduri- copaci

lemne de foc din trunchi de fagi

în toamna vieții prea săraci

doar rumeguș golit din saci

suntem copaci, vom fi păduri

ecou venit din mii de guri

nedefrișați de foc...sătui

să stăm sub blana lupului