Cu ocazia învestirii noului guvern, a declarat răspicat și apăsat că educația are nevoie de a fi reformată în profunzime. Și-a adus aminte că este cadru didactic și, înainte de a fi primar, a fost și inspector școlar general. Nu mă îndoiesc că președintele cunoaște realitățile școlii, nici de convingerea și interesul dumnealui de a vedea sistemul educațional reformat și modernizat.Pe de altă parte, o seamă de argumente de ordin istoric și înlănțuite mă fac să cred că intențiile și gândurile președintelui nu repede vor prinde contur. Criza profundă din educație a început cu ani în urmă la vârf și, ulterior, s-a extins și amplificat pe verticală, la toate nivelurile. În timp, a fost confirmată de numărul mare al miniștrilor care au tranzitat MEC-ul și al schimbărilor frecvente operate la vârful conducerii. Unii au reușit să-și încheie mandatul, alții s-au împotmolit și au părăsit cursa înainte de vreme. Din mulțimea cauzelor care au generat criza s-au detașat rezultatele slabe obținute ani la rând de generațiile de elevi la testările naționale și bacalaureat. Ca să tempereze agitația părinților și a presei, soluția la îndemâna premierilor a fost schimbarea miniștrilor, iar problema tot nerezolvată a rămas. De altfel, numirea miniștrilor la educație, pentru majoritatea premierilor, a fost o decizie dificilă. Penuria de candidați s-a resimțit mai mult pe vremea guvernărilor formate din alianțe politice. Doamnei Andronescu, ministru de serviciu, i s-au încredințat nu mai puțin de patru mandate, din care s-a ales praful. Pentru politicienii aspiranți la demnități de rang înalt, educația nu a fost un minister atractiv. Confruntat cu un sistem greoi, depășit, sufocat de probleme nerezolvate, dependent de alte ministere și lipsit de resurse financiare, miniștrii educației s-au mulțumit să-l cosmetizeze. Dintre toți miniștrii, în fața opiniei publice și în gura presei, mai vulnerabili au fost cei de la educație. Unde ai nevoie de mult curaj, iar ministeriatul devine aventură. Cred că la ora actuală, doamna Anisie jubilează că a scăpat de calvarul vieții. Despre nevoia reformării sistemului, ocazional a vorbit și Băsescu, în cele două mandate. Anii din mandatele celor doi președinți fac exact 15, perioadă în care pe drumul reformei reale niciun pas nu s-a făcut. Mai mult, din bătălia pe ministere, din cadrul alianței recent constituite, MEC a fost exclus. Semn că la masa târguielilor a avut o cotă de piață redusă și lipsită de interes. La negocieri, nici PNL-ul nu a venit cu oameni curajoși, hotărâți și dispuși să ia în spate hamul unei căruțe care scârțâie din toate încheieturile. Constrânși de situație și timp, Orban și premierul Câțu au fost obligați să-și asume responsabilitatea educației. Așa se explică decizia de a face apel la serviciile universitarului Câmpeanu, care într-o altă guvernare a mai fost ministru la același MEC. În educație, o reformă de profunzime nu se poate face decât printr-o revoluție de mari proporții, cu pierderi inevitabile în rândul cadrelor didactice. Care ar pune pe jar sindicatele, dezinteresate de reformarea sistemului, începând cu învățământul superior, dominat de grupuri de interese. Până când noul ministru se va gândi ce are de făcut, prima măsură este să deschidă școlile pentru întreaga suflare școlărească, de la preșcolari până la studenții din universități. Altfel, în viitor, ne vor paște mari pericole și în societate va fi mare jale.
prof. Vasile ILUȚ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu