Într-o gară planetară

                                                                               de Gheoghe PÂRJA

Am așteptat de la mine o reacție publicistică mai aspră, în legătură cu evenimentele din America. Nimic de zis, asaltul Capitoliului va rămâne în memoria lumii, mai ales că s-a petrecut după două sute de ani. Așa că am amânat spusele mele, deoarece îmi era dificil să surprind partea nevăzută a insurecției, cum o numea președintele ales Biden. Despre această întâmplare americană merită scris. Cum este zi de sâmbătă, și la noi la ziar are tradiție cultura, am făcut un popas în dreptul acestei întrebări: cum mai facem cultură în aceste vremuri? Criticul literar Irina Petraș ne-a adus aminte că izolarea în care ne-a silit pandemia este ca o gară planetară. Toți așteptăm să sosească trenul miraculos, care să ducă din lume acest musafir nepoftit, nedorit și aducător de tragedii.

Viața într-o gară, aparent, este un timp mort. Așteptarea este condiția de bază. Ne aducem aminte de condiția noastră muritoare, așa că nu putem omorî timpul cu lenea. Trebuie să improvizăm un alt fel de viață, să născocim stări de umplut zilele cu folos. Orice amânare este o rătăcire a spiritului. Ne putem împovăra inutil și păgubos cu disperarea. Ne-am convins că izolarea înseamnă lipsă de comunicare consacrată. Formele moderne sunt o binefacere, dar nu pot suplini vorba-n colțuri și rotundă. De aceea cred în puterea Cărții. Cum aminteam, mă refer la cultură ca formă de viețuire. Chiar de supraviețuire. Se spune că lectura ar fi o formă vindecătoare de neliniște și angoasă. Fetele de la librăria din vecini, cu numele monahului de la Rohia, îmi spuneau că au cumpărători. Și mai mici și mai mari.
Inclusiv eu am târguit o carte recentă, semnată de Ana Blandiana, care face un portret al lumii. O carte despre călătoriile autoarei peste mări și țări. Sunt puncte de sprijin ale înțelesurilor, ale întâmplărilor din străinătate. Da, Soră lume! Devenim tot mai mult niște cuceritori. Ne cucerim propria ființă. Vorba lui Vasile Pârvan, datoria vieții noastre! M-am gândit la scriitorii din Maramureș. Într-un timp pandemic, pe parcursul unui an, am alcătuit o antologie de poezie, proză și critică literară – Cuvintele Nordului -, în care sunt cuprinși membri ai Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj, Reprezentanța Maramureș. Cartea apare sub egida revistei „Nord literar.” Mă bucur că au răspuns inițiativei mele, cam atipică, toți confrații îndreptățiți. Asta am făcut eu așteptând un tren miraculos în această gară planetară.
M-am convins, în această lungă așteptare, că internetul are binefacerile lui, dar Cultura nu poate supraviețui exclusiv în online. Nu am uitat că am trăit o perioadă în care oamenii au umplut săli de spectacole, piețe, parcuri, străzi, bucurându-se împreună într-o necesară comuniune. Văd și eu, atâta cât văd, dezbateri și lansări online. Ușor putem observa stângăcia, senzația de artificial, de incomplet, de surogat. Să postezi un text pe rețele de socializare, e ca și cum ți-ai lansa pagina scrisă într-o sticlă aruncată în ocean, crede Irina. Asta simt și eu, care prețuiesc foșnetul hârtiei, vocea de aproape a actorului, pictura pe simeze și simt îmbrățișarea ca o mulțumire pentru autografe.
Aici, în gara planetară, simt mai mult ca oricând că omul este o ființă socială. Vremea bibliotecilor nu a trecut. Poate le-a sporit valoarea și interesul. Și mă gândesc la această Catedrală a Cărții, din Nord, Biblioteca “Petre Dulfu” din Baia Mare, care poartă aura împlinirii spiritului și semnul duratei. Atâta vreme cât ținem aproape de Carte, sunt convins că măreața Cultură nu moare. Nici nea­mul. Am învățat să mă bucur de vise, de depărtări, dar nu uit lecția părintească: trebuie să-mi prețuiesc cămașa, deoarece este cea mai aproape de trup. Așa gândesc și acum, silit să aștept un tren într-o gară planetară. Dar nu aștept degeaba.