O părere autorizata despre Antologia (4 volume!) "Recenzii de cărți – personalități ale literaturii contemporane. Sincerus verba", coordonatori Vasile Bele, Nelu Danci şi Gelu Dragoş

 

Antologia de texte. Recenzii de cărți – personalități ale literaturii contemporane. Sincerus verba, vol. I, coordonată de Vasile Bele, Gelu Dragoș și Nelu Danci, care au mai experimentat anterior acest tip de demers, se dorește o formă de luptă cu pandemia, pentru că cei cu preocupări artistice trec mai ușor peste lungi și triste perioade de recluziune. Douăzeci și cinci de texte literare și trei recenzii compun un caleidoscop de emoții și de raportări individuale la lume și viață.

Volumul debutează cu câteva cugetări ale poetului popular Nelu Danci despre evenimentul cultural din localitatea Săcele – Brașov, în organizarea poetei Florentina Danu și a poetului Trandafir Sâmpetru, evocând atmosfera de emulație în care s-au întâlnit persoane cu preocupări similare, iubitori ai condeiului, creionând portrete succinte, dar sugestive ale unor scriitori prezenți și-n acest volum. Sunt spirite care adună în logos impresii gracile, care parcă-și spun: „Dacă simțim în poezie că vibrează orchestra unei clipe de fericire, să lăsăm respirația să atingă roua, lacrima și iubirea...” (Vasile Bele).

Vasile Bele, în prezentarea volumului Gabrielei Anton, Profesorul de singurătate, surprinde grația contopirii celest-teluric în cupa poeziei: ,,între cerul adânc și mine nu-i diferență;/ Eu - rădăcină, el - coroană,/ să fac semne pe toate întinderile de ape greu de marea dezlegare;/ gânduri le sparg de stânci odată cu zboruri de păsări/ sfârtecate de mâini ieșite din copaci,/ ciudat acest al cincilea anotimp,/ cu care ne-mbătăm ca la o aniversare;/ ciudată-i visarea în templu!" Vocea sa poetică este autentică, imaginile poetice decurg lin, unele din altele: „când va fi tăcere deplină, mă voi duce şi eu pe calea ta,/ voi înfrunta  ca cedrul cărările bătătorite cu nisipul deşerturilor” (Mormântu tău). Intensitatea ia locul gracilului, alternând tonurile: „şi toate se strângeau pe o lamă de cuţit lângă un scaun,/ un tub huruia ca un tamvai pe sub un perete,/ m-am pus lângă un foc aşteptându-ţi tăcerea” (Un chip cu ochelari).

Ionica Brandabur prețuiește versul clasic, al sentimentelor în disoluție: „Mă uit aşa de lung spre cuiul ruginit / Bătut în dosul uşii la intrare.../ Atârnă un vechi pulover roşu găurit/ De moliile-nfometate tare” (Sărut voi da), precum și al omagiului adus înaintașilor: „Pământul îl voi ține strâns în mână,/ Din el să zboare porumbei spre zare,/ Atât mi-a lăsat tata, doar țărână,/ Doi bobi de grâu și-o minte visătoare!” (Atât mi-a lăsat tata).

În cuvintele de mulțumire din Teatrul cetății, Vasile Bele face o trecere în revistă a ale unor persoane cărora le apreciază efortul pentru viața cetății, fie el culturasl, artistic sau pedagogic (Valeria Bilț, Marița Grigor, Maria Berciu etc.). Poeziile sale aduc sonoritățile bucuriei de a trăi, cadențele implicării și ale iubirii: „Aprinde lumânarea, azi, vin în patul tău/ plin cu miros de busuioc și iasomie,/ îmbrățișați să ne prindă/ roua celeilalte dimineți...// Pune vinul la fiert/ și adaugă-i arome după gustul tău… (Așternutul cu iubire). Imagini neașteptate răsar în acest elgiu adus iubirii, trăite cu prospețimea din roua zorilor: „totul se transformă în gândul meu/ rodește durerea unui greier/ ce-și cheamă la crucea drumului/ iubirea de-o vară...” (Să-ți fiu sărut de rouă). Interesant este poemul Viața într-o desagă, scris „la două mâini”, împreună cu Florentina Danu, „Tu, visătoare! Eu,un  hoinar”, o poveste de viață cum se întâmplă nu de puține ori, experiment finalizat cu volumul celor doi, Eu – mire de rou, Tu – mireasă de lacrimi, recernzat de Coca Popescu. Antologia are un aspect mozaicat, presărate cu amintiri și evocări ale unor evenimente culturale, prilej de fericită rezonanță, precum „Campionatul European de Poezie”, organizat de World Poets Association, având ca președinte pe scriitorul Trandafir Sîmpetru și „Zbor spre desfrunzite stele”, inițiat de poeta Florentina Danu, care a fost și organizatorul principal al acestei tabere literare. Volumul ei, Pe cărări de vis și dor, este unul mai curând introspectiv, care pune față-n față evenimente trăite: „Mi-am așezat dorințele pe-o etajeră/ În magazia timpului trecut/ Și mă gândesc acum prin ce diferă/ Doar câteva din câte am avut” (Zbor).

         Despre cartea lui Grigoraș Ciocan, Din dor de zarea albastră, Vasile Bele spune că este o lirică a dorului și a însingurării, a potențării religiosului prin vizita în Țara Sfântă. Tonul și forma sunt clasice, cu puneri în imagine care pregătesc poezia epică: „Doi bătrâni într-o căsuță,/ Dintr-un sat îndepărtat,/ Stăteau singuri pe-o băncuță/ Și vorbeau de-a lor băiat” (Doi bătrâni). Volumul Amprente lirice de Mihai Coșerariu este o mărturisire a crezurilor sale artistice și de viață, constată Vasile Bele, simplu, sensibil în conotațiile sale religioase: „Poți cumpăra icoane cu sacerdoți și sfinți,/Dar nu poți ca să-L cumperi nicicând pe Dumnezeu,/Nu poți să vinzi iubirea pe treizeci de arginți,/Căci mântuirea vine, rugându-te mereu” (Nu-i totul de vânzare). Daniela Vâlceanu prinde în vers scene emoționante ale farmecului rural: „La deal, în sat, un bătrân taie lemne,/ Lemnul se-mpotrivește, securea prinde-a geme./ Își suflă-n mâini, degetele-ncep să-l doară./ Nimic nu-l sperie, de-o viață stă la țară” (O ultimă dorință).

Volumul poetului popular Nelu Danci, Pas de femeie prin rouă și lacrimi, pune-n poveste fragmente din lumea rurală, când grav, când șugubăț, așa cum e și natura umană. În cheie folclorică, Nelu Danci reia povești de când lumea: „Nu fi mândră supărată,/ Că minten sosesc la poartă,/ Ca doru' să-l stâmpăr eu,/ Eu pe al tău și tu pe al meu” (Vine ploaia) sau din poezia În plină noapte: Tot am stat și m-am gândit/ La ce bun două mândruțe,/ Că de-amu am îmbătrânit/ Nu-mi trebuie alte drăguțe.” Marița Grigor este tot o poetă care se revendică din ritmurile populare. Mătușa Marița își pune în vers bucuriile și amarul vieții. Bine articulată în lumea satului Chiuzbaia, meseria de croitoreasă o privilegiază în acest sens (mărturisesc că mi-a cusut prima rochiță în vremuri de demult), și o face o confidentă discretă. Suflet generos, preia of-ul altora alături de al ei. Ea este păstrătoare și transmițătoare, în fapt și vers, a tradiției: „- Multe m-o-nvățat mama,/ Pe când eram mititea,/ În brățucă mă lua/ Și peste tot mă ducea,/ Că umbla ca socăciță/ Și m-o-nvățat de micuță,/ Pe la ospețe și nunți,/ Unde umblă oameni mulți./ Pe la petreceri și clăci,/ Unde umblă oameni toți.” Florin Dragomir, debutant, adoptă versul tradițional, cu imagini din realitatea imediată: „Ruginit-au frunze multe/ Și-ncă vor mai rugini,/ Curând vom culege mere/ Și toți strugurii din vii” (E toamnă). Urmând exemplul Lygiei Diaconescu, Vasile Bele este un susținător al tinerilor scriitori, încurajându-i prin includerea în antologii.

         Nu puține sunt textele antologiei care evocă lumea satului. Volumul lui Gelu Dragoș, Lucăcești – file de istorie, o monografie a satului făcută cu pasiune și pricepere, îmbină punerea-n poveste cu cercetarea; și poezia sa își trage substanța din același ținut, care capătă rezonanțe unice în versul său: „ Noaptea respiră corăbii de cântece de iubire./ Pe Someș stelele strălucitoare și vorbitoare cutreieră./ Cu respirări adânci de dimineață de iulie - / Când pleacă roua, pleci și tu spre necunoscut” (Doar noi...). Frumos!

         Petru T. Grădinaru în volumul Pustiul vieții mărturisește o tristețe existențială, străjuit de umbra morții: „Prin soare și nisipul arzător,/ Târându-mă cu greu spre-albastra zare,/ Smerit, mă rugam răbdător,/ De o să mor... să pot primi iertare” (Pustiul vieții). Cu gândul la marea trecere, își dorește un cuget împăcat și suflet ușor. Lorelei Griot (Liliana Guran Manciu) în volumul Între rai și iad. Poezii (Between Heaven and Hell. Poems) cadențează viața și moartea, cinstirea înaintașilor în arome sacre de tămâie: „Sfinți prohodesc ceva-n surdină/ Și plâng, și rugăciuni ei spun./ Tămâia arde calde amintiri/ Ce-n ceruri se ridică-n fir de fum” (Tăcere). Și totul se petrece ca într-o lungă tomană, reală și a vieții; vara însăși pare a se pregăti de prelingerea-n toamnă. Garofița Jianu, în volumul Parfum de femeie, pare o învingătoare a evenimentelor vieții: „Viață te-am iertat de toate, azi, am sufletul senin/ Îmi sclipesc ochii, în soare, și paharul îmi e plin./ Am uitat de tot și toate, pasul azi îmi e vioi/ Ochii lui îmi sunt oglindă, cerul s-a-ndurat de noi” (Șansă pentru nemurire). Ea își situează eul liric luminos în centrul poeziei, radiind optimism, anihilând inevitabile dureri care vin și pleacă. Daciana Cosmina Lazăr trăiește și pulsează „la umbra unui vis”, femeie-fluture asumându-și bucuriile și durerile iubirii: „În ochii mei, țipă pescărușii după stelele albastre,/ Cum țipă inima mea când tu ești departe de mine,/ Vrând să surâdă din nou între îmbrățișările noastre,/ Iar sub aripa iubirii sale, să te cuprindă lin, pe tine!” (Primul sărut). Iubirea e căutare, deocamdată. Victor Manole, alegând titlul volumului Cuvinte potrivite realizează un intertextualism cu trimitere la Arghezi, iar preocuparea sa pentru limbajul poetic îl justifică. Jurist de formație, dar și pictor, e preocupat de formă și materie, de valori morale ca piloni ai vieții: „Adevărul să-l spui nu știi, să-l ocolești nu vrei, să-l înțelegi nu poți” (Adevărul și înțelepciunea).

         Ana Mihail caută, ce altceva, iubirea, cum căutăm toți, la un moment dat. În versuri bine potrivite, mărturisește raportul dintre vis și realitate: „Mi-e dor și dorul mi-l întâmpin,/Cu glas strigat de nenoroc;/Să nu mai știe anotimpuri,/Să nu mai creadă în soroc!” (Mi-e toamnă!) O frumoasă poezie plină de substanță, alcătuită cu îndemânare poetică, cantabilă chiar, scrie Corina Nica: „Aud înserarea, pădurea se roagă,/ Copacii îngână un imn verde crud/ Sub fruntea de cer orizontul e ud/ Iar stelele vii de iubire întreabă” (Imn dragostei). Ori poezia Imn dragostei, cu sonorități din trubadurii medievali, parcă o ascultăm acompaniată de un instrument cu coarde, în sunet de cavalcadă care se îndepărtează: „Sunt între noi tăceri arzânde/ Ca maci în câmpul înverzit/ Îmi scrii zadarnic, obosit,/ Dar umbra mea nu mai aude.// Mă mai visez la tine-n suflet/ Valsând al nemuririi zbor,/ Cu pasul viu, amăgitor,/ Ca un refren al unui cântec.// Iar toamna asta interzisă/ Ce m-a predat tristeților/ Îmi plouă picurându-mi dor,/ Ținându-mă-n castel închisă.// Vreau niște timp să-ți dau și ție,/ Să-ți cer sărutul înapoi/ De mână să fugim în doi.../ M-aș mulțumi cu-o poezie...” (Toamna, departe).

          Leliana Mihaela Rădulescu, în Epigrame vesele și triste, exersează, pe ton de umor grav, versul concentrat: „Într-un ungher ascuns de suflet,/ Venind și revenind constant –/ Cămin legal în al tău cuget –/ Mi-aș face viză de flotant” (Cămin legal). Limona Rusu în Drumul spre tine construiește o voce a aceleiași căutări a împlinirii prin iubire „în tropot de cai verzi”, năvalnică precum tinerețea însăși: „ca să nu mă pierd mi-am legat frica de grinda pridvorului/urgisit să aștepte căldura luminii dăruirii fără opreliști” (Ca să nu mă pierd). Pierderea de sine e tocmai împlinirea, fie ea și temporară. În Intersecția de universuri a Voicăi Rusu se întâlnesc elanuri spre puritate, căutarea locurilor unde se întâlnesc cerul și pământul: „Ce zbuciumate suflete sunt norii negri sus/ ţinuţi de-aripi deschise în zbor de pescăruş!/ Toată tristeţea lumii e strânsă-acum în ei/ şi nu mai poţi vedea-n senin un zbor de porumbei” (Se-anunță furtuna). Ionel Sima pare a se contopi cu natura, în versuri care parcă torc aer, apă și timp, iar timpul pare a avea tot mai puțină răbdare: „A început să se facă/ târziu în viața mea./ Sentimentele au început/ să ruginească pe crengi,/ iar frunzele îngălbenite/ de toamnă, pleacă în bejenie (Culorie toamnei). Dumitru Tâlvescu ne îmbie cu titlul unui volum cu sunet magic, Aldebaran, al interogațiilor despre destin, labirint și devenire: „Cine va fi urmașul meu/Să treacă prin spini și prin spaime, cu greu,/Vâslind singur, un pic aiurit/Cu privirea spre un alt răsărit?” (Urmașul) Olga Văduva-Grigorov dansează odată cu apele în Dunăre, vals al iubirii: „Acolo,/ pe țărmul înspumat/ ceața s-a risipit/ în zorii dimineții./ Valurile s-au domolit în goana cailor liberi,/fără hamuri, fără șei,/ galopând/spre întinderea albastră a mării (Anotimpul cailor).

 

Pe lângă recenziile pe care Vasile Bele le face volumelor din care a selectat textele și activității lor ca animatori culturali în comunitățile din care fac parte, cartea cuprinde și alte  recenzii. Ele sunt o formă de receptare care prețuiește acest efort, al transfigurării cotidianului. Astfel, Olimpia Mureșan vorbește despre volumul lui Vasile Bele, Frunză pictată cu rouă, lacrimă și vânt e „un tablou de sentimente în cuvinte anume alese care ar marca povestea de dragoste unică prin lumina curcubeului efemer, prin salcâmul plin de floare albă, prin boabele de rouă strălucind și pierind la fel de repede atinse de razele soarelui.” Graiul în Chiuzbaia. Expresii locale de același autor dovedește o trusă serioasă și o bună cunoaștere a locului prin contextualizarea explicațiilor. Vasile Bele face o prezentare a locului, începând cu explicații privind denumirea localității aparținând Țării Chioarului – „Kisbanya”, Baia Mică în maghiară;  în italiană, „Chiuso Bagno”, Baia Închisă. Este amintită activitatea de apostoli rurali a învățătorilor Aurelia și Teofil Rădulescu (nașii mei de botez), implicați intens în viața comunității. Andreia (Ghib) Botiș și Radu Botiș ne propun o recenzie la revista „Mărturii maramureșene”, nr. 3-4/2020, care are „rol în cercetarea, conștientizarea valorilor în spațiul modern-tradițional autentic, creionează o alternativă de gândire și trăire dincolo de imagini și cuvinte”. Recenzenții fac sumarul celor care depun mărturie întru ținerea de minte a vremurilor, despre contribuțiile lor la propășirea culturală, spirituală și materială a unei comunități. In memoriam – Constantin Triță cuprinde evocări și versuri cu dedicație și versuri ale plecatului poet, precum poezia Ucizi tăceri, dionisiacă iubire de viață: „Torni în pahare adevărul/ Iubirilor...și roșul vin,/ Iar trupu-ți este ca și mărul/ Gustat...puțin câte puțin.”

Antologia are o configurație specifică, presărată cu amintiri și evocări entuziaste ori lirice ale unor momente literare, în legătură cu cei antologați. Reluând, parcă, tehnica povestirii în povestire, poveștile de viață, momentele trăite frumos la diverse festivaluri și tabere literare conferă un aspect încasetat volumului de față.

 

 

CARMEN DĂRĂBUȘ