Poetul Ioan Voicu... ,,plecat” într-un făurar nepandemic!

 

REMEMBER - IOAN VOICU

sau

UN AN FĂRĂ IOAN VOICU...

 

                                                        BALADĂ TRISTĂ

(Din volumul RĂU MĂ DOR OCHII, MĂ DOR... BALADE, Editura "MARAIZA", Baia Mare, pag. 140, ISBN 978-973-0-26606-1)

,,Unde am râvnit odată

nu e loc așa că iată...

mă grăbesc să-nchid un drum

și să plec așa străin

iară când mă doare ura

e atât de grea minciuna

și atâta de ușoară

că mă doare, iar și iară

unde am râvnit odată

nu e loc, așa că iartă...”, pag. 16.

Scriu acestea cu tristețe. Am mai scris despre ,,plecarea spre ceruri”, a lui IOAN VOICU. Și, probabil, voi mai scrie, în viitor. Nu promit. cred, însă, că mi-am făcut moral o datorie... pentru un Om pe care l-am respectat pentru ceea ce scrie.

L-am apreciat așa cum a fost. Cu bune și cu rele. Regretele sunt târzii. Mai știu pe cineva... tot așa. Plecat ,,pe nepusă masă”. De-atunci, nimeni, nicio vorbă. Ce folos că atunci cât a trăit - sau cât au trăit, nu au/a făcut compromisuri. au fost cinstiți. au/a crezut într-o lume cinstită.

Dar nu despre lumea rea vreau să vorbesc. Dimpotrivă. Voi vorbi despre niște adevărați oameni, care și-au dus crucea cu demnitate. Eu, dacă aș avea o funcție publică cu responsabilități, aș reacționa altfel. I-aș aprecia și respecta pe toți truditorii de pe ogorul literaturii. Nu aș face rabat. Toți ca unul și unul ca toți. Poate pentru asta nu m-am implicat în politică și nici nu am fugit după funcții.

Ioan VOICU - la un an de la plecarea spre Cenaclul literar din cer! Dumnezeu să îl ierte! A lăsat în urma Dumnealui valoare. Atunci nu s-a bucurat de mult respect. Ar fi trebuit să îl primească de la toți cei care i-au cântat piesa. Să nu zic piesele. Nu a fost să fie așa.

,,Mi-este greu, această viață

o suport de dimineață

urc pe-o veșnică colină

și iarăși mai sunt de vină

i-o tăcere grea acum

nu mă las, mă duc oricum

la izvorul din grădină

unde e plăcere plină

mi-este greu, această viață

o suport de dimineață”,

(BALADĂ PENTRU VIAȚĂ, același volum și autor, pag. 18).

A fost un om care a crezut în sinceritate. A iubit adevărul, iar el n-a prea avut parte de el. Zic, azi! Cu tristețe. Cu părere de rău că cei care aveau competențe puteau să se implice mult mai mult.

Dar oare, cât, au făcut acest lucru, la vremea lor și în vremea lui Ioan Voicu? Câți? Venea, uneori, pe la barul OJT. Atunci era în vogă. S-a dus Voicu, s-a dus și OJT-ul. Am glumit. Dar vorbesc adevăr. Azi nici barul ce era super cunoscut nu mai este. Nu sunt clienți. Este închis. Economia de piață. Pandemia. Nu am nicio putere de judecată. Nici nu vreau să fac acest lucru. Dar mă doare plecarea lui Ioan Voicu.

Noroc, cu niște oameni de treabă, din zonă, care l-au înțeles și îl mai ajutau din când în când. Este vorba despre Primăria Satulung (jud. MM). Dar și consilierii locali. Mai era invitat la câte o agapă frățească, atunci când era vremea lor. Da! Era și vremea lui Ioan Voicu.

,,Unde zac, nu e plăcere

numai lume de durere

și mă-nchin la linu-i linu

fără ca să știu suspinul

și să mor cu ceru-n palme

fără ca să știu sudalme

Doamne, bate-mă cu vânt

între cer și-ntre pământ

unde zac, nu e plăcere

numai lume de durere”,

din același volum și autor, balada UNDE ZAC, NU E PLĂCERE, pag. 34.

Până una-alta, mai postez încă o baladă, dar nu una ca oricare. Poate Ioan Voicu a simțit ceva, înainte de Marea Plecare. Zic! Prea sunt triste, dar foarte sensibile, baladele lui I. Voicu. sunt triste pentru că și el a fost trist. Poate a fost bucuros, când și-a auzit baladele cântându-se. Dar ce folos? De prea puține ori, poate autorul, a primit doar o cafea, în timp ce alții luau totul. Nedrept! Și poate este momentul de a se face dreptate. Că n-o fi doar Ioan Voicu în situația asta. Acuma ce folos? Întreb și eu!

Lumea, prietenii, cei din jurul său îl percepeau altfel. Unii, în virtutea bunei prietenii, se mai îndurau de el, și-i mai ajutau cu ceva ,,mărunțiș”. Acolo, doar să fie! Sau... oare (zic și cu păcat?) doar să scape? Nu am de unde să știu. Cert este un lucru... Ioan Voicu nu s-a prea bucurat cât a fost în viață de multe bonusuri, din urma baladelor care-i erau intens cântate. Mai ales... RĂU MĂ DOR OCHII, MĂ DOR... Nu cred să fi fost chef, petrecere, nuntă, orice altă sindrofie unde să nu se cânte, cel puțin odată, această baladă.

,,La capătul vieții mai stau

mai iubit, tânăr se pare

și câtă lumină mai simt

și în apusa mea dragoste mare

dar iată ce greu, ce plăcut

se moare-n lumina plăcerii

sunt singur, uitat ți tăcut

și stingher pe marginea mării

la capătul vieții mai stau

și toată lumina o dau”, pag. 48, BALADĂ LA CAPĂTUL VIEȚII.

A trecut deja un an de când Marele Poet și-a ,,încheiat socotelile” pământești. A îmbrăcat haina veșniciei. A lăsat baladele plângând. L-a plâns cerul. L-au plâns stelele. L-au plâns baladele...

Din respect pentru Ioan Voicu - am participat la slujba de înmormântare. L-am condus, așa cum au făcut-o și alții, pe ultimul său drum pământean. Întâmplător sau nu, în acele vremuri deja îi făcusem o recenzie la acest volum - RĂU MĂ DOR OCHII, MĂ DOR... și tocmai vorbisem cu poetul Gelu Dragoș din Lucăcești (MM) să facem cumva să ne întâlnim cu Ioan Voicu, să-i spunem despre proiectul nostru literar, ce-l începusem cu câteva săptămâni în urmă, în care eram hotărâți să îl includem - din prietenie, din respect, ca formă de apreciere. Noi, nu am mai apucat să ne vedem cu Ioan Voicu. El n-a mai apucat să se bucure de recenzia de carte. Ne-a poftit mult prea repede să-l conducem după datină, pe ultimul său drum pământesc. între timp, noi am trimis manuscrisul la tipărit. Nu am mai putut face nimic. Nu am mai putut schimba nimic - în acest sens, spun.

Așa se face că la foarte puțin timp după moarte, numele și volumul lui IOAN VOICU apar în ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI PROZĂ. OPREȘTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ! OPREȘTE-MĂ, ÎN TINE, ANOTIMP!, alături de alți, peste 50 de poeți, scriitori, folcloriști - ce au achiesat acestei idei, acestui proiect. Uneori viața este nedreaptă. Mi-aș dori ca măcar în Lumea de Dincolo să aibă parte de liniștea Raiului, mai ales că a dus la îngeri atâtea și atâtea balade, atâta poezie care merita să aibă o altă soartă.

,,Și cum mă duc fără să vreau

pe-același drum uitat de lume

și călător și fără dor

și fără dragoste anume

și voi muri pe-un pat de fân

cu roua dimineții-n fașă

și călător și fără dor

în lumea asta păgubeață

și cum mă duc fără să vreau

pe-același drum lipsit de viață”,

pag. 51, balada ȘI MĂ DUC FĂRĂ SĂ VREAU.

A vrut, n-a vrut, nu ne putem hotărî soarta. Nici venirea în lume. Și nici plecarea din ea. Cert este că mai putea fi trăitor. Mult și bine. L-am preluat, atunci, la înmormântare, verșul cântat de cântărețul de la strană.

L-am preluat și l-am publicat în următorul volum antologic, următorul nostru proiect literar - ANTOLOGIE DE TEXTE. RECENZII DE CĂRȚI - PERSONALITĂȚI ALE LITERATURII CONTEMPORANE. SINCERUS VERBA , VOLUMUL 2, care trebuie să apară cât de curând. Uite cum l-am putea sărbători IN MEMORIAM pe Ioan Voicu? Ar fi ceva minunat. Dar nu pot decide eu astea. Sunt treburi de-ale familiei. Sunt autorități locale și județene care se pot implica în asemenea proiecte. Domnul Gheorghe Pârja, reprezentantul Uniunii Scriitorilor în Maramureş a făcut mult pentru marele dispărut. A fost şi la înmormântare, cum ar fi trebui să fie mult mai mulţi confraţi sau autorităţi locale. Zic şi eu!

Noi, colectivul de coordonare al antologiei - prof. Gelu DRAGOȘ, poet popular Nelu DANCI și subsemnatul - atâta am putut să facem. Dar Ioan Voicu merită mult mai mult. Dumnezeu să îl ierte.

,,Voi muri pe-un pat de rouă

undeva n-o să mă doară

voi muri pe-un pat de umbră

nimeni n-o să mă ajungă

voi muri pe-un pat de flori

voi muri oricând și unde

unde nimeni nu pătrunde

voi muri pe-un pat de vânt

fără dor, fără cuvânt”,

pag. 59, BALADA MORȚII SUPREME.

I-aș mai zice, metaforic, dacă ar fi după mine, BALADA ULTIMEI MELE MORȚI. Și a murit. S-a dus să se înveșnicească cu muzele, cu astrele. S-a întâlnit cu Radu Săplăcan, Ioan Burnar, Vasile Dobra, Vasile Dragoș, Maria Mariș Dărăban, Ioan Bogdan (Dumitru Iuga), Dumitru Rusu, Nicolae I. Petricec, cu Ioan Petreuș, cu Viorel Costin, cu Titiana Mihali. Și cu câți alții... Chiar și cu Veronica Crăciun Perșe - interpreta de muzică populară din Beiuș-Bihor.

,,Se scutură devreme tot ce a fost

eu mor în lumea asta fără rost

se rupe în mine bucuria mea

eu sunt și lacrimă și stea

iubirea mea, dorul cel sfânt

sunt lacrimă, iubire și cuvânt

nu, niciodată, nu voi știi devreme

eu sunt iubire, pulbere și stele”,

pag. 62, EU SUNT IUBIRE, PULBERE ȘI STELE.

Dar, oare, ce ne suntem pe pământ? Nimic! Trecători. Atât. Simpli trecători. Un trecător a fost și Ioan Voicu. Voi finaliza acest REMEMBER - IOAN VOICU, așa cum am început. Cu o tristețe! Cu un sentiment pe care nici eu mi-l înțeleg în această clipă... dar, sigure voi finaliza cu o baladă. Balada tăcerii, pag. 118... pentru că Ioan Voicu, s-a (re)născut, deja în tăcere. O tăcere de mormânt. Un mormânt de tăcere. DRUM LIN, PRIETENE!

,,Trec prin noapte viața mea

iar m-am dus, nu se putea

să rămân măcar o vreme

fără ură și blesteme

să rămân, Doamne, puțin

să trăiesc și să mă-nchin

la fereastra ce-a rămasă

fără dor și fără casă

trec prin noapte viața mea

până unde s-o putea”,

pag. 118, BALADA TĂCERII.

DUMNEZEU SĂ VĂ OCROTEASCĂ PE TOȚI CEI PLECAȚI!

DRUM LIN, IOAN VOICU!

VASILE BELE              

Chiuzbaia, 7 februarie 2021