Întrucât
scena politică ulterioară s-a complicat și diversificat (mă rog, au apărut
orgolii, „dizidențe”, noi partide, secte politice, Uniunea maghiarilor din România
s-a înregistrat ca formațiune politică),
sforile politrucianiste din sărmana noastră țară n-au mai putut fi trase, nici
în Parlament și nici la guvernare, de un singur partid, astfel că s-a trecut la
constituirea alianțelor conjuncturale, oricât erau/sunt acestea de stridente,
ba chiar de-a binelea caraghioase (bunăoară, concubinajul stânga-dreapta, sau
guvernul cică liberal al lui Tăriceanu, susținut în Parlament de pesediști) și
– așa cum a demonstrat de fiecare dată timpul – oricât erau de vremelnice
aceste întovărășiri ruinătoare pentru grosul poporenilor: mai întâi CDR
(Convenția Democrată din România) sau alianța dintre Partidul Național Țărănesc
– Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Național Liberal (PNL) întru asigurarea
dezamăgitoarei guvernări din perioada 1996-2000, desființarea acestui cartel
politic fiind la pachet cu cvasitotala ieșire a țărăniștilor din preferințele
electoratului nostru, lesne influențabil și complet needucat la acest capitol;
apoi necușera coabitare politrucianistă dintre PNL și aripa pedelistă a
FSN-ului (Partidul Democrat), intrată în frământata istorie a postdecembrismului
(perioada 2003-2007) cu pomposul nume DA (Dreptate și Adevăr), și care nu numai
că n-a adus majorității românilor nici măcar o fărâmă de dreptate și adevăr în
plus (dimpotrivă, tot mai săraci, aceștia erau parcă mai abitir mințiți și
nedreptățiți), dar respectiva (mez)alianță dă ortul popii și intră pe ușa din
dos în sinistra istorie postdecembristă, pentru ca la puțină vreme după asta,
PD (între timp poreclit PD-L) să fie absorbit de perisabilul PNL, pe hazosul
considerent că ambele formațiuni sunt liberale, chit că unii observatori cu
scaun la cap au înțeles încă de-atunci că liberalilor din partidul istoric,
foștii feseniști cu codița liberală recent adăugată, le vor sta mereu ca un os
în gât; în anul 2011, cu scopul declarat de a-l mătrăși pe Traian Băsescu în al
doilea mandat de președinte, la inițiativa și insistențele controversatului Dan
Voiculescu se pun bazele Uniunii Social Liberale (USL), o veritabilă
struțo-cămilă politică, creată de stânga
pesedistă (Partidul Socia Democrat) și dreapta Liberală, care – după
consistentele victorii înregistrate la alegerile locale și generale din anul
2012 – la rândul ei dispare ca măgarul în ceață; în sfârșit, dar nu în ultimul
rînd (păi da, căci potrivit cutumei postdecembriste, au mai fost și alte
cumetrii politrucianisto-dâmbovițene, bunoară cea dintre pesediști și aldiști,
și – desigur - în viitor vor mai mai destule, inclusiv cu „eternul” UDMR), nu
în ultimul rând, deci, prezentul triumvirat PNL – USR-Plus – UDMR. Adică acele
formațiuni nonpesediste (mai puțin AUR), cu care însuși președintele Klaus
Iohannis a purtat discuții astfel ca PSD, câștigătorul alegerilor parlamentare
de anul trecut, să fie trimis în opoziție, făcătură guvernamentală care nu are
un lider autentic, cu toate că premierul Cîțu (nu cumva Mîțu?) și jumătate
miniștrii sunt dați de liberali, și care realmente stă pe un butoi de pulbere,
atât din pricina susținerii sale parlamentare la limită (evident, cu voturile
reprezentanților celorlalte minorități), cât și din pricina marilor și
permanentelor tensiuni din interiorul acestui Cabinet bălțat, neînzestrat și
neunitar, asta deoarece fiecare formațiune din arcul guvernamental este
interesată să tragă spuza pe turta ei, respectiv să-și atingă obiectivele
dorite de electoratul său (de pildă, ungurii vor trage zdravăn sforile pentru
înfăptuirea marotei lor cu autonomia teritorială și cea cultural-lingvistică,
nu doar a ținuturilor secuiești), însă lepădându-se public de acele măsuri (austeritate,
înghețarea lefurilor și pensiilor, mărirea accizelor și impozitelor,
disponibilizări, investiții doar accidentale și pur formale, sfidătoarea
nerespectare a promisiunilor, grosolana încălcare a legilor, unele dintre
ele elaborate chiar de actualii cârmuitori
etc.), care în loc de foloase palpabile (popularitate, voturi, bani, sinecuri)
le aduc numai ponoase...
Și
totuși, cineva va trebui plătească la viitoarele alegeri (e drept astea vor fi
de-abia în 2024) pentru păcatele cu și fără de voie ale cârmuirii actuale, iar
acest „cineva” nu vor fi useriștii sau udemeriștii, ci peneliștii, cu
nefericita lor calitate de vioara întâi în dezacordata orchestră guvernamentală
a prezidentului Klaus Iohannis.
Apropo,
oare din ce motiv n-a ieșit zilele trecute premierul Cîțu să-i anunțe pe români
că anul acesta nu vor fi deloc bani pentru promisa majorare a pensiilor și
lefurilor (niciun cuvințel despre obligatoria indexare la începutul fiecărui
an!), ci l-a lăsat pe Șică Mandolină, care, nemaifiind premier, nu are nimic de
pierdut la acest capitol și care, tot atunci, a dat uitării faptul că el,
încă șeful liberalilor, nu-i totodată
tartorul Executivului?! Crede cumva Cîțu că prin atari manevre își apără
Cabinetul de îndreptățita nemulțumire a cetățenilor duși cu preșul, ori mai
degrabă toate astea fac parte din strategia la vârf întru compromiterea lui
Ludovișică? Vom trăi și vom vedea...
Închei acest
expozeu cu trei precizări, care – zic eu – au darul să ajute pe cel interesat
să cunoască mai temeinic amarnica realitate de pe aceste meleaguri:
1)Prin
ieșirea de la guvernare, oricare formațiune politică din troică poate să
provoace imediata cădere a actualului Cabinet. Astfel stând lucrurile, se subînțelege
că, măcar pentru stabilitate, varianta impusă de realitate era guvernul de
uniune națională. Da, dar atunci nu mai era guvernul lui Klaus Iohannis...
2)Pe
internet circulă tristul adevăr că, în România postdecembristă, se organizează
alegeri generale doar pentru ca udemeriștii să afle cu cine vor guverna în
continuare.
3)În cei
31 de ani de ticălos postdecembrism, Partidul Social Democrat n-a pierdut
niciodată alegerile parlamentare!
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
10 feb. 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu