„Am avut și ghinion”...

  Vorba-i vorbă, spusă chiar de președintele țării. Aici zice ”vorbă” dar în final au fost și de astea mai multe. Scoaterea țării din lipsurile cauzate de război, după spolierea URSS să le plătim ”daune de război” a făcut ca guvernele de atunci  să facă un real program de scoatere a țării din sărăcie. Se dezvolta industria grea și metalurgică, s-au întocmit hărți geologice cu bogățiile subsolului  și așa, prin ținuturile noastre s-a ”găsit un munte de aur numit „Mina Șuior”. Nu se știe exact cine l-a prezentat lui Gheorghe Gheorghiu Dej și Comitetului Central al PCR și nici de unde și câte probe au dus pentru certificare, cert era că s-a recunoscut și chiar de la Congresul al-IXlea s-a refăcut Planul de dezvoltare  a regiunii Maramureș. A prins în aceste realizări o Flotație centrală, care să macine minereul de la Șuior, Barajul de la Firiza să asigure apa la flotație și alte întreprinderi pe orizontală ca: IMMUM (Intreprinderea Mecanică de Maşini şi Utilaj Minier), UMR-ul, mărirea școlilor de profil și ICPMN-ul, centrul de calcul și laboratoarele.

    Două lucruri nu se potriveau. Șuior-ul chiar nu era un munte de aur și scoaterea lui din Sistemul ecologic duce la dezastre. Minereul era un amalgam de grohotiș rocă nemaiîntâlnită în mineritul nostru și crea presiuni uriașe.  Și după ce s-a interzis excavarea în carieră s-a trecut la exploatarea în subteran cu mineri  ce-și cunoșteau meseria, unii cum era Matis baci a lucrat și la cărbune. Deja erau  patru galerii de coastă G-3, G-4 din care  se scotea cu mare grijă minereul, deoarece armăturile aduse de la minele de cărbune nu rezistau presiuni, s-au făcut din șine CFR- de 45 și mai apoi de 70 pe care mina le strângea ca pe un bulz.

    Pericolul era evident  și fiindcă pilierul de siguranță care trebuia să țină tot ce era deasupra  galeriei G-3 s-a decis stoparea lucrului din carieră.

    Din lucrările în subteran nu se scotea încă atât ca să rivalizeze cu cariera de deasupra. După calcule, planuri și raportări directe la conducătorul țării au ajuns la  a mai executa o ultimă pușcătură și scoaterea materialului cu excavatoarele. „Dragostea șefilor”. Chiar în galeria de sub carieră erau cei mai tineri mineri, care nu s-au întâlnit cu avariile miniere. Cu două galerii mai jos erau cei mai buni mineri.

    Sectorul I de la Rodna care luptau cu  presiunile alea fantastice. Pentru acești mineri  s-a construit blocurile de pe strada Unirii.

    În acea zi de sâmbătă  a plouat toată dimineața  adunându-se apă cam cât într-un lac în gaura făcută în munte. Această apă a obturat calea liberă a circulației aerului și gazele de la pușcătură au fost blocate în front. Pentru schimbul II au intrat în mină cei mai tineri, locul fiind chiar sub lacul cu apă ce s-a  format în carieră. La doar câțiva metri se simțea gazul de pușcătură, dar nu a intuit nimeni gravitatea reală și încet, încet cădeau pe vatra galeriei Ocsi Șpaler s-a rezemat de un vagonet cu  bile manele, care a căzut pe el smulgându-i  piciorul din șold... În fața lui era fratele lui la care a dorit să ajungă să-l ajute. S-a târât cam 30 de metri și a căzut cu fața în pireac. S-a scurs tot sângele din el ...

    A venit revoluția și la televizor a apărut Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu, care au întrebat câți comuniști sunt în România?  Cineva i-a spus... și atunci domniile lor  au conchis :”Atâția vom băga în pușcării”... Nu i-a băgat, dar nu a fost de acord ca Ion Iliescu să aibă o armată credincioasă şi el, Coposu nu...

    Deci, de atunci s-a sfârșit cu mineritul românesc şi cel maramureşean. Și din câte se vede  nici actualii politicieni nu sunt alături de noi! Noroc bun!

    Toma Gross Rocneanu