Din Aula Academiei Române

 

                                                                                                  de Gheorghe Pârja

 Recent am citit în publicația Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, „Certitudinea,” un text scurt, semnat de istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, care are durere în fiecare literă. Încă din titlu: „Avem o țară splendidă și nu mai știm cum să scăpăm de ea.” Pentru a vă convinge îl reproduc: „Au ajuns copiii să-și facă idoli din cumpănași, pentru că nu mai au modele și nu le mai cultivă nimeni dragostea de țară și de eroii autentici ai României. Pentru Oscar 2021, Danemarca a trimis un film despre 4 profesori. Unul dintre ei predă muzica și îi învață pe elevi cum să interpreteze și să simtă, până în suflet, cântecele despre măreața istorie a țării lor. La noi, e rușine să cânți așa ceva. Și am mari dubii că în România, pe undeva, se mai învață cântece despre patrie. Iar acum citesc că geografia și istoria României stau să fie scoase din programa școlară. Cine mai suntem noi, oameni buni? Ne dizolvăm încet, în acidul turnat de sus, de niște iresponsabili, impostori cu CV-uri pompoase, proști cu aere de vânzători de neam. Ne otrăvesc mintea, ca să uităm și cine suntem, și cum am ajuns aici, parcă nu e nimic greșit în a fi pribeag. Fără identitate clară. Al nimănui… Un diplomat taiwanez mi-a spus odată: «Numai cine nu are țară, înțelege cât de important e s-o ai și să lupți pentru ea!» Noi avem o țară splendidă și nu mai știm cum să scăpăm de ea. Rușine!”

Semnalul mi se pare disperat, deoarece vine de la președintele Academiei Române, simbolul spiritualității noastre, forum al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale. Prin vreme, a adunat în rândurile sale unii dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai culturii române. Pe această temă am scris de multe ori. Înseamnă că fenomenul doare. Oare s-au epuizat toate tentativele de îndreptare a acestei greșeli de neiertat? Cu urmări dintre cele mai crude. Academicianul Ioan Aurel Pop a scris cărți convingătoare pentru a opri uitarea de sine a neamului. A oferit o armură de argumente. Cine trebuie să audă? Cine este deasupra Academiei Române? Ca valoare națională, numai poporul român. Vremelnic țara are conducători. Care nu se arată interesați de cei care i-au ales.

Cât aș fi de înțelegător cu mersul lumii, cred că un neam se recomandă prin valorile care au trecut proba timpului. Dacă nu-l înveți pe prunc, de la școală, ce înseamnă binele, frumosul, dreptatea, sacrul, sănătatea și peste toate, puterea limbii materne, dacă nu are această zestre, se arată deruta și neantul. Apoi mă mir că alte popoare, chiar din jur, își întăresc identitatea, își prețuiesc virtuțile din istorie, pe când noi renunțăm la istorie, geografie, ori limba latină. Să vă spun ce reprezintă latina pentru limba română, veți zice că sunt didactic. Dar au fost lingviști români și străini de prestigiu, istorici, arheologi care au pus în evidență date și documente de limbă ce statuează originea limbii române.

Dacă semnalul, clopotul deșteptător, bate în Aula Academiei Române, înseamnă că cineva are urechile astupate. Eu nu am auzit un lider politic care să fie preocupat de dimensiunea noastră identitară. Nu în forme populiste, gălăgioase, ci în esența ei. Începând de la școală. Repet, știu pe ce lume trăim, cu virtuțile noilor inteligențe. Dar fără averea națională, totul este zadarnic. Avere, care se subțiază, se înlocuiește și se uită. Și totuși a mai rămas ceva. Ceva care poate fi salvat. Asta o știu bunii mei prieteni, intelectuali de marcă. De la Biblioteca județeană „Petre Dulfu”, cei adunați în jurul revistei de cultură „Nord Literar.” Dar nu numai ei.

Maramureșul nu duce lipsă de spirite alese. Preocupate și de urmași. Urmași care se arată mai greu. Oare cui i se adresează președintele Academiei Române? Cine ar putea lămuri constatarea academicianului: că avem o țară splendidă și nu mai știm cum să scăpăm de ea. Este cea mai tristă visare cu ochii deschiși. Oare nu se poate face nimic? Să fim siguri că lumea de mâine va aparține și lumii românești. Eu am încredere că avem șanse. Că trecutul nostru a fost destul de zdruncinat. Și totuși suntem aici, preocupați de viitor. Mă gândesc că în anul acesta, 2021, se împlinesc cinci secole de la apariția primului document scris, păstrat până azi, în limba română. Este vorba despre Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hans Benkner.

Textul românesc al scrisorii este foarte apropiat de limba română actuală. Totuși, nu ne putem juca cu clopotele prezentului. Care au fost trase viguros din Aula Academiei Române. Asta mă pune pe gânduri. Limba noastră are nevoie de grija noastră.