La moartea unui scriitor

 

                                                                                  de Dumitru Păcuraru

Cum n-am pagină de facebook, iar e-mailurile le cercetez destul de rar, nesistematic, veştile importante le primesc prin telefon, de la prieteni. Aşa se face că nu am ştiut că Nicolae Dabija, scriitorul din Moldova, a fost răpus de nenorocitul acesta de Covid-19, în noaptea de 12 martie până nu am primit un telefon de la scriitorul din Iaşi, Nichita Danilov.

Comunitatea scriitorilor este relativ mică şi ne cunoaştem personal aproape toţi.

Pe Nicolae Dabija îl cunoşteam din scris pe vremea când, la sfârşitul anilor ’80, la Chişinău apărea cea mai curajoasă revistă literară în limba română, „Literatura şi Arta”, publicaţie care profita din plin de perestroika lui Gorbaciov şi publica materiale curajoase, texte literare care în România acelor ani erau „nepublicabile”.

Faima revistei se datorează în bună parte redactorului-şef, nimeni altul decât Nicolae Dabija.

L-am cunoscut personal la prima mea vizită la Chişinău, împreună cu poetul Ioan Nistor. Devenise parlamentar în Parlamentul Moldovei, alături de alţi scriitori moldoveni. Am participat la ridicarea de pe soclu a statuii lui Lenin din Chişinău.

Îmi plăcea să-i spun „domnul Dabija”, nu Nicolae. Un nume voievodal, drag poeţilor mai cu seamă datorită  poeziei lui Eminescu „Umbra lui Istrate Dabija-voievod” din care, în anumite momente, poeţii recitau „Cum trece-n lume toată slava/ Ca şi un vis, ca spuma undei./Sus în cetate, la Suceava,/Eu zicŞ Sic transit gloria mundi!”

Poet, prozator, critic, autor de manuale şcolare bine făcute, de care copiii din Republica Moldova aveau strictă nevoie, Nicolae Dabija a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori nu doar din Moldova de peste Prut.

Este un scriitor complet care face cinste literaturii române. Când scrii despre un scriitor care nu mai trăieşte decât prin cărţile lui, scrii, de fapt, despre toţi scriitorii, despre tagma, despre întreaga breaslă scriitoricească.

  De exemplu după ce m-a anunţat Nichita Danilov că Nicolae Dabija a fost răpus de Covid, am dorit la rândul meu să anunţ alţi prieteni scriitori.

L-am sunat pe Gheorghe Pârja, din Baia Mare. Ştiindu-l un bun şi apropiat prieten al scriitorilor moldoveni. Poetul Pârja se chinuia deja să scrie un text despre Nicolae Dabija.

Sunt sigur că în acea zi fatidică de 12 martie mulţi scriitori români scriau, discutau, memorau întâmplări cu cel dispărut în mod neaşteptat.

Nu ştiu de ce, încercând să scriu despre „domnul Dabija” îmi venea în minte figura altui mare scriitor din Republica Moldova, Grigore Vieru. La ultima noastră întâlnire, se întâmpla la Satu Mare, în cafeneaua Poesis, marelui poet nu-i venea să mai plece.

Parcă simţea că este ultima oară când ne mai vedem. Mi-a dăruit un pix şi o sticluţă de votcă. Eu i-am dat, la schimb, o iconiţă şi o sticlă de pălincă.

Astfel de „trocuri” au mai avut loc, dar despre acesta îmi aduc aminte datorită altei întâmplări. Într-o iarnă, participând la zilele Eminescu de la Ipoteşti, am văzut pe marginea drumului un măceş plin de fructe roşii care străluceau pe albul zăpezii.

Am vrut să rup câteva şi să le duc poeţilor prezenţi la Ipoteşti. Încercând să rup crenguţele de măceş, m-am zgâriat.

Aveam însă un dezinfectant în bordul maşinii, sticluţa de votcă primită de la Grigore Vieru.

  Lucrurile, în cazul scriitorilor, se leagă parcă altfel. Parcă ar fi fructele aceluiaşi copac. Cum spunea un poet, când înfloreşte cireşul la Chişinău, se simte mireasma în Maramureş.  Nicolae Dabija o spunea şi mai frumos: „În Taimâr, cu-o sanie cu reni/ acolo unde pân’ şi vara vâscoleşte-/ dat-am de un sat de moldoveni/ ce uitaseră – săracii – româneşte.”

Odată cu dispariţia poetului Nicolae Dabija literatura românească rămâne fără una dintre cele mai puternice voci  care au contribuit la renaşterea culturii româneşti dincolo de graniţele nefireşti trasate de o istorie vitregă între românii de dincoace şi de dincolo de Prut.