Oglinda retrovizoare

                                                                                      de Gheorghe Pârja

 Oricât am fi de optimiști din fire, realitatea pandemică ne face să aterizăm pe un teren denivelat. Printre ultimele texte ale prietenului de idei, Nicolae Dabija, se află unul care ne avertizează că, în viitorul apropiat, se vor produce serioase modificări în purtarea noastră. Acel viitor, de atins cu mâna, nu va mai fi, din păcate, și pe seama distinsului poet și patriot de la Chișinău. Da, în ultimul an, pandemia a pus amprente pe felul omului de a fi. Ne-am obișnuit atât de mult cu masca, încât am impresia că, după ce va trece, n-o să ne mai recunoaștem unii pe alții, decât dacă vom purta bucata de pânză. S-ar putea atunci să ne rugăm unul de celălalt: „Pune-ți, te rog, masca, pentru că nu știu cu cine vorbesc!” Cum prezentul este suficient de agresiv, nu de puține ori suntem invitați să ne întoarcem în trecutul apropiat, trecut petrecut de mulți dintre noi.

Ni se pune întrebarea, de către cineva nevăzut, dacă ne este frică de amintiri. Care amintiri? Cele care au modificat lumea în timpul vieții noastre. Aici fiecare răspunde pe cont propriu. Numai sufletul omului știe prin ce a trecut. Dar nu de trăirile interioare este vorba. Ci de cele care au tulburat lumea. Mai nou, se practică principiul oglinzii retrovizoare. În timp ce presupunem că mergem înainte, suntem invitați să privim înapoi. Ni se provoacă amintiri despre revoluția din 1989. Despre care s-au scris sute și sute de cărți, care nu au lămurit evenimentul. Revoluția a devenit, pentru mine, aproape în exclusivitate, subiect de literatură. De multe ori m-a găsit acasă cu gândurile. Așa scap de naivitatea indusă, și știu că am în preajmă oameni care cunosc realități ce nu se spun deocamdată.

L-am văzut, într-o seară, pe fostul premier Petre Roman, care povestea despre el ca despre un erou al Revoluției Române. Da, o fi fost, că așa arăta la televizor. A impus moda puloverului. După treizeci de ani, personajul nu și-a aflat nici o greșeală. Una, cât de mică. Ci a fost cel care a emoționat politica europeană, de atunci, prin prezența sa diplomatică la Madrid și Paris. A dus mesajul noii Românii. Așa o fi fost, că documentele întrevederilor se află la arhivă. Unul din platou, care nu ațipise încă, îl întreabă despre zisa, de atunci, a lui Petre Roman: „Industria românească, un morman de fier vechi.” Cu un zâmbet sarcastic, fostul premier a dat vina pe opoziția politică și pe jurnaliști, care au scos expresia din context. Și atunci: la ce să privesc în oglinda retrovizoare a timpului recent? Că nu văd nimic nou. În altă seară, sunt invitat să-mi aduc aminte de Comtim. Cum a dispărut uriașul complex de creștere a porcilor de lângă Timișoara. Poate fi efectul expresiei lichidatoare a fostului premier?

Argumentele unui fost ministru al agriculturii, cu profil convingător, au descris scenariul dispariției Comtim. S-au conturat, în studio, două curente. Unul era o Tabără ministerială, care deplângea ruina, cu argumente profesionale pentru supraviețuire, și o tabără care-i cânta prohodul prin prisma noilor vremuri. Eu m-am ales cu o certitudine și câteva frânturi de folclor. Certitudinea o vedem cu toții: Comtim nu mai este! Este dureroasă toată țesătura de interese, care au dus la demolarea acelui complex. Frânturile de folclor se cântă, și astăzi, pe la mesele noastre interzise. Cică vecinii noștri de la vest au un Comtim al lor, cu rezultate europene. Cine mai dezleagă ghemul? Și la ce să privesc în oglinda retrovizoare, că tot nu aflu mare lucru. Și, totuși, și nefolosul este în câștig. Deși oglinda este aburită.

E frig și ceață peste lume. Mai ales în aceste vremuri pandemice. Parcă așa-s făcute, să nu te uiți nici în față, dar nici în spate. Doar în Sus. Te mai întâlnești și cu fapte creștine, nu numai cu uituci care au șters, dintr-un desen, crucile de pe Catedrala din Timișoara. Numai că Dumnezeu îi ajută și pe cei care nu cred în El. Așa-i și cu trecutul nostru, pe care, mai nou, unii doresc să fie scos din școli. Ce să învețe pruncii? Mai ales dacă manualele îi învață să privească prin aceeași oglindă retrovizoare, prin care m-am uitat eu. Că nici Dumnezeu nu intervine în evenimentele trecutului, dar El dă faptele așa cum au fost. Nu după hatârul muritorilor, care dau tâlcuri după interese proprii. Și le acordă alte înțelesuri.

Mă gândesc la cei tineri. Că tinerețea e sfântă, că are toată veșnicia în ea. În timp ce tinerii visează să fie zei, zeii visează să fie tineri, mi se mărturisea regretatul prieten Nicolae, din Chișinău. Pe el îl văd frumos și măreț, dar într-o altă oglindă retrovizoare.