Demult nu am mai întâlnit un poet atât de incisiv ca Zaharia Mihail-Robert, la care cuvintele sunt directe, tăioase, dar şi meditative, declanşatoare de idei filosofice. Astăzi am să fac vorbire despre volumul de poezie „Pasteluri şi cugetări”, autor Zaharia Mihail-Robert, colecţia Poesis, Editura „eCreator” Baia Mare, 2020.
A fi poet nu înseamnă o profesie, nu este o meserie
ci o necesitate personală, un talant pe care îl ai sau nu. Poezia se regăseşte
în tine, oriunde ţi-ar umbla paşii şi gîndurile: „Tu ştii ce este suferinţa?/Tu
ştii ce este întunericul?/Eu nu am cerut să fiu poet, şi nici nu am vrut, eu
m-am/născut cu un demon ce-mi umblă prin vintre de mic, ielele/îmi cântau din
faşă imnuri despre rosturi ale vieţii când tu/încă nu le desluşeai.//(...)Tu
ştii de ce scriu eu? Scriu pentru că acest demon nu mă/lasă, eu sunt posedat,
nebun şi dus în ceruri ce ţie îţi sunt/necunoscute...nu te petrec nici diavoli
şi nici îngeri de foc/ce te îndeamnă în versuri şi nu-ţi dau pace.//Eu nu sunt
poet, doar scriu...m-am născut cu un stigmat de durere şi de vedere a tot ce nu
se vede de către ochiul/ordinar, eu văd tot şi totuşi nimeni nu vede...”
(„Nu-ţi doresc să fii poet!”).
O definiţie curată a poeziei sau ce înseamnă pentru
Zaharia Mihail-Robert poezia, o întâlnim în poemul cu acelaşi nume: „Poezia
este o întindere străvezie, o mare de vise albastre în/care eu mă scufund
încet, mă pierd de mine însumi.../înconjurat de ape negre lunec uşor în adâncul
ei abisal şi/întunecat...//Acolo pe fundul ei mă voi aşterne cuminte în nisipul
rece/aşteptându-mi sfârşitul nesfârşit...”.
Anotimpul renaşterii este prezent în prima poezia a
prezentului volum, un poem-scrisoare, în care poetul îşi cheamă iubita într-un
ţinut mirific, cu maci şi lalele:
„Simfonie de primăvară cu maci şi lalele...”: „Iubito, au înflorit
cireşii şi ne plouă cu lalele!.../Iubito, au înflorit cireşii şi a început să
plouă cu lalele, ieşi/afară, ieşi minune, inima să te-ncunune sub un cer
de/viorele, hai înalţ-un zmeu albastru spre înaltul inimii mele,/hai, cată-mă
în curcubeie, în avânt de rândunele, cată-mă în/vis şi-n stele!//(...) Azi au
înflorit cireşii şi a început să plouă cu lalele, hai,/micuţo, haide, vino în raiul
inimii mele, printre sfinţii de/iasomie şi arhangheli de cleştar, dumnezeu să
ni se-nchine/pe al crinilor altar şi la poale să ne-ntindă un covor roşu
de/maci, tu în fluturi să te-mbraci, într-o zi nemuritoare un/sărut purtat în
vânt viaţa-n vene să-mi strecoare./Haide, vino, vino-ndată, a-nflorit laleaua
toată şi/neaşteaptă nemurirea...”.
Prozo-poemele lui Zaharia Mihail-Robert surprind şi
prin abordarea condiţiei efemere a
omului în această lume: „Au înebunit
nebunii, eu nu pot să mai iubesc...mă ucide-a/lor privire şi mă-ntoarce în
mormânt, un mormânt de/pustiire ce-i
pustiu de-acest pământ...//Eu nu vreau să mori, iubire! Vino! Sapă şi mă
scoate,/fă-mă înger de lumină, am să sting fără de vină tot ce-i orb/pe-această
lume, voi aduce jertfă ţie şi mulţimii ce o să vină/la ziua de înviere să-ţi
închine flori de tei...” (Au înnebunit nebunii şi iubirea a murit...”) sau „Cine
eşti tu, omule?...//Te crezi tu zeu deasupra zeilor când nici măcar rostul
unei/furnici nu-ţi stă în puterea înţelegerii...cine eşti tu, omule,/să judeci
facerea lucrurilor, să le cauţi socoteală?//Ce laşi tu, omule, în
urmă?...//Amarul, amintirea clipelor pierdute în căutarea sensului
tău/iluzoriu, prefecătoria vieţii, roata strâmbă a sorţii...” („Ce e viaţa ta,
omule?”).
Poetul abordează teme şi motive ce aparţin
romantismului: fragilitatea condiţiei umane, condiţia geniului, motivul
visului, perspectiva mitică atemporală, iubirea, legătura om-univers, religie, codri,
izvoare, reveria, etc.
Timpul reprezintă pentru poet o povară, ca şi în
poezia „Doar timpul”: „Nemuritor,/viu şi niciodată mort/atârnat de un fir de
nisip/se scurge timpul...//Viu,/Viu şi totuşi fără suflare/suflă moarte în
inimile vii/bate timpul.../Nou,,/Nou şi întotdeauna vechi/stă strajă
infinitului/veşnic timpul...//Eu, Eu am fost şi încă sunt/lumile îmi vin şi
pier/doar timpul...” ori în poezia „Răscoala orologiilor” (Nu mai e timp...):
„Ceasurile se răzvrătesc/împotriva tiraniei timpului/lumea s-a oprit în
loc/inimile,/ritmul,/viaţa,/nu mai e timp...”.
În tumultoasa-i viaţă, cu întrebări şi nelinişti, poetul
Zaharia Mihail-Robert îşi face timp şi pentru iubită şi visează la marea
iubire. El este capabil să iubească cu foc, cu dăruire şi implicare totală. Poeziile reprezentative
sunt: „Simfonia de primăvară cu maci şi lalele...”, „La malul mării”, „Iubire”,
„Iubire...tu îmi eşti primăvară...” şi „Reverie”, printre puţinele poezii în
vers clasic: „Mă joc în părul tău moale ca norul/Ca un copil în stropi de
ploaie sar,/Alerg un curcubeu dansând în
soare/Bujori de rouă pe buze îţi presar...//Mă ghemuiesc în ale tale braţe/La
pieptu-ţi să mă dormi uşor,/Sărută-mă încet, zână, pe frunte!/Vrăjit de tine,
la sânu-ţi eu să mor.//Mă arunc în ochii tăi strălucitori/Zâmbetu-mi e viu şi
larg cât cerul,/Văd în tine, scumpa mea, destinul:/Renasc şi îmi îngrop tot
efemerul...”.
În prefaţa cărţii „Un autor care nu vrea niciodată
să rămână singur” criticul Zorin Diaconescu afirmă: „Verbul lui Zaharia
Mihail-Robert este racordat la dinamica comunicării mobile, care presupune
legătura instantanee dintre oricine cu oricine. Lectura se face fulger,
aprecierile sunt imediate, fără multe cuvinte, distribuirea simplă şi eficace”
iar editorul şi poetul Ioan Romeo Roşiianu consideră că: „Într-o lume clar
improprie visului şi poeziei, în vremuri în care nimeni nu mai investeşte în
slovă şi în suflet, poetul propune un volum de texte. Neosimboliste, curent
iniţiat şi impus de acesta ca o reacţie împotriva abstractizării artei
literare, a obtuzităţilor vremii şi ideilor preconcepute deja împământenite, cu
tot greul luptei refuzului de schimbare şi nou”. Felicitări autorului!
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu