Evanghelia de Duminică: O pildă despre fericire. Gazda celor nevoiași devine oaspete fericit al Împărăției veșnice

 

Duminica a 28-a după Rusalii (a Sfinţilor Strămoşi) (Pilda celor poftiţi la cină) Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slujitor: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

Pilda „celor poftiți la cină” (Luca 14, 16-24) este adeseori confundată în exegeza parohială cu Pilda nunții fiului de împărat (Matei 22, 1-14). Însă cele două parabole sunt spuse de Mântuitorul Iisus Hristos în două contexte distincte și au conotații diferite: prima, cea citită în Duminica a 28-a după Rusalii, este una a milosteniei nemărginite și a universalizării mântuirii; în schimb, Pilda nunții împărătești este o parabolă a „Împărăției cerurilor” (cf. Matei 22, 2) și are un sens eshatologic tulburător ce implică, pe lângă actul adunării spontane a tuturor celor găsiți pe drumuri, „răi și buni” (Matei 22, 10), și o judecată individuală cu final teribil.

Perspectiva face programul de viaţă

De ce e necesară această diferențiere? Pentru că pildele nu ne sunt date doar pentru a des­luși Taina realității spirituale a Împărăției, ci și pentru a avea curajul de a trăi, aici și acum, altfel. De ce să trăim altfel? Pentru că doar așa putem duce umanul din noi la o împlinire adevărată, completă, desăvârșită. Una este să te realizezi pe tine individual, în rubrica social-profesională pe care ți-ai ales-o, și alta este să te ai în vedere ca om întreg (trup, suflet și duh) și ca parte a unei Creații aflate pe drumul desăvârșirii. Perspectiva face programul de viață, nu invers. O știm cel târziu din rândurile epistolei către Diognet (sec. II), unde identitatea creș­ti­nă este definită tocmai prin această dublă apartenență: la viața istoriei și la viața Împă­ră­ției, la viața societății și la viața cerului. Sau, mai precis, pentru a nu rămâne la un dualism: la viața istoriei ca parte a vieții Împărăției, la viața so­cie­tății din perspectiva vieții cerești.

Contextul pildei de față este cât se poate de clar: Mântuitorul se află „în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor” (Luca 14, 1): este, prin urmare, oaspete la o masă de protocol, cum am spune astăzi. O masă la care gazda își invitase, în onoarea Învăță­to­rului, prietenii și rudele. Mântui­torul le dă mai multe lecții acestor comeseni oficiali, veniți probabil din curiozitate sau din pură curtoazie: vindecă un idropic (în zi de sâmbătă!), șocându-le astfel mentalitatea legalistă; îi mustră pentru mândria cu care își căutau locurile „cele dintâi” la masă (Luca 14, 7) și sfârșește prin a o brusca chiar pe gazdă, spunându-i că la un ospăț nu prietenii, frații, rudele și vecinii bogați ar trebui invitați, ci săracii, nepu­tincioșii, șchiopii, orbii, adică toți aceia care „nu pot să-ți răsplătească” (Luca 14, 14).

Un ospăţ căruia îi lipsea fericirea

Și în acest moment intervine pilda, nu înainte ca Mântuitorul să ofere cheia acestei dojeni-pilde: „Fericit vei fi, pentru că [ei] nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților” (Luca 14, 14). Ospă­țului la care El participa îi lipsea prin urmare ceva esențial: fericirea! Oamenii aceia aveau un statut, erau împăcați cu ei înșiși (atât din punct de vedere religios, cât și social), dar nu erau fericiți! Și Mântuitorul nu ezită să ofere o rețetă a adevăratei fericiri pe acest pământ: să fii gazdă a celor nevoiași, să îi fericești pe alții. Prin urmare, Pilda „celor poftiți la cină” nu este în primul rând una despre ratarea mântuirii, ci accentul cade pe a doua parte: este o pildă despre un ospăț fericit, despre dobândirea fericirii. Și despre felul cum faptul de a fi gazdă cu adevărat fericită pe ­pământ (ca primitor de străini și ajutător al celor nevoiași) se leagă de nădejdea de a fi găzduit, la rândul tău, în fericirea Îm­pă­răției. „Gazda bună” de aici (nu întâmplător un laitmotiv al colindelor noastre!) devine oaspete neașteptat al Împărăției. Ne­așteptat, pentru că nu o meriți, pentru că, din punct de vedere duhovnicesc, ești, la rândul tău, un sărac, un neputincios, un șchiop… Unul dintre comeseni a înțeles, se pare, sensul acestei analogii, de vreme ce Sf. Evanghelist Luca o consemnează în mod inedit: „Și auzind acestea, unul dintre cei ce ședeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!” (Luca 14, 15).

O lecţie de convieţuire eclesială

Văzută astfel, în contextul istoric al rostirii ei, pilda cinei este o lecție de conviețuire eclesială, o lecție de a înțelege diferența între logica oricărei comunități sociale și logica unei comunități eclesiale, logica Bisericii. Biserica este un ospăț al celor care nu se privesc unii pe alții prin raporturi de răsplată, îndatorire, reciprocitate. În Biserică regula nu este „te ajut, ca să mă ajuți” sau „te ajut, pentru că și tu m-ai ajutat”, ci „te ajut, pentru a fi împreună în fața lui Dumnezeu, pentru că și tu ești chipul Lui” sau „te ajut, dar nu aștept absolut nimic în schimb”. Chiar și ideea des vehiculată în evlavia noastră că, dacă faci milostenie, vei primi, tot în această viață, îndoit în schimb, contravine acestei pilde. Mântuitorul nu ne promite nici un ajutor material (nici măcar sănătate – atât de pre­țioasă nouă), dacă suntem dis­puși să facem milostenie. Ne promite un singur lucru: ­fericire! Aici, dar mai ales în Împărăție. „Fericit vei fi…!”

Aceste două lucruri – milă și fericire – sunt teme ale Crăciunului. Mila o putem face noi, deși marea Milă o dobândim de la Domnul; iar fericirea este un dar absolut. Fericirea adevărată nu poate fi indusă, nici fabricată. Este și rămâne un dar. Un dar pe care îl primesc mai ales cei care se pot dărui celorlalți.

Strămoşii Mântuitorului, comeseni ai ospăţului veşnic

Mai mult decât atât: înțeleasă așa, Pilda celor poftiți la cină are o legătură directă cu tema duminicii, cea a Sfinților Strămoși cei după trup ai Domnului. Toți acești oameni, de la Adam până la Dreptul Iosif, incluzându-i și pe toți prorocii (conform sinaxarului), au fost „gazde bune”, pregătitoare ale venirii Marelui Smerit al istoriei. Fără ei, venirea Fiului lui Dumnezeu în lume nu ar fi fost posibilă. Ei nu au avut în vedere doar un plan individual de viață (sau de dezvoltare personală, pentru a folosi un termen în vogă), ci mai ales participarea la un plan mai mare, la un proiect mântuitor. Au înțeles că trebuie să participe la marea biografie a omenirii îndumnezeite. Au fost gazde ale unei nădejdi, și asta i-a făcut fericiți. Luați individual, ei sunt personaje istorice, cu virtuțile și slăbiciunile lor; luați împreună, ei sunt Drepții, Stră­moșii Mântuitorului, comesenii ospățului veșnic.

Iar Biserica nu poate fi Biserică fără ei. Crăciunul nu poate veni fără să îi pomenim pe toți acești Drepți ai Vechiului Testament. De aceea, în paranteză fie spus, creștinul nu poate fi niciodată antisemit, asta ar fi în contradicție cu logica milenară a Bisericii, care a înțeles, încă de la început, că aceia care au pregătit ospățul credinței, adică venirea Mântuitorului, sunt printre fericiții care stau la masa Stăpânului. Ei ne sunt nu doar pilde, ne sunt și nouă strămoși. Strămoși fericiți ai unei nădejdi împlinite.

 

Pr. prof. dr. Ioan Moga – 12 Dec, 2021