GALA RINOCERILOR ȘI GHEPARZILOR CULTURII ROMÂNEȘTI

Fără cuvinte mari, ziua de 9 decembrie, când a avut loc Gala Premiilor revistei „Rinocerul” și a editurii „Ghepardul”, a fost istorică. Din mai multe motive. În primul rând pentru că ea se datorează unui singur om, unui singur nume: Dinu Grigorescu. Eu am numit-o Gala Premiilor „Dinu Grigorescu”, fiindcă el are puterea să se ridice deasupra materiei conflictuale și să vadă orizontul, să împace și capra, și varza, adică și pe rinoceri, și pe gheparzi, dovadă că este fondatorul și directorul executiv al celor două fapte de cultură, care amintesc exploziv de piesa Rinocerii de Eugène Ionesco și de romanul Ghepardul al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa.

Este un act istoric, pentru că el a făcut o gală, de tipul Gala UNITER, cu mijloace proprii. Probabil că TNB i-a oferit doar sala MEDIA, unde a avut loc manifestarea. E un eveniment care marchează direcția capitalistă în cultura română. Viitorul va fi al acțiunilor private și unele premii oferite au încurajat tocmai o asemenea direcție privată. Ceea ce trebuia să facă Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Editorilor sau Academia Română, a făcut un om, singur, nesusținut financiar decât de pensia lui. E o nouă dovadă că aceste foruri culturale sunt onorifice, de-a dreptul falimentare, cum îmi spunea D.R.Popescu, dacă un singur om a reușit din puținul lui să organizeze un eveniment premial de proporții, cu zeci de premii, care au acoperit toată mișcarea teatrală din țară. O adevărată efervescență de fapte de viață într-o Românie îndoliată, condusă de ciocli, când sute de mii de români își plâng morții (o știre de ultimă oră ne spune că 90 % dintre ei puteau fi salvați dacă diriguitorii pandemiei ar fi fost profesioniști).

Uluitoare este capacitatea lui Dinu Grigorescu de a fi un model de profesionalism și generozitate. Cred că e singurul om din cultura română care știe să împace și extremele, atunci când toți lucrează la proiectul „să moară capra vecinului”. El a armonizat creatori de diferite calibre și nații, români, evrei, negri (țigani), basarabeni (un fel de chinezi), unguri, turci, tătari, vizigoți, iar viitorul va fi și mai generos. A făcut o sărbătoare a lipsei de discriminare într-un moment când politica țării e îndreptată tocmai spre discriminare, ajungând la performanța irațională să împartă România în vaccinați și nevaccinați! Gala lui Dinu Grigorescu sfidează pandemia. Este ca o soluție de vindecare, o sărbătoare a vieții, căci teatrul este viață. Am văzut adunați la un loc oameni de mai multe soiuri, de la un clasic ca D.R. Popescu la o debutantă în regia de teatru ca Daniela Nane, de la suita de dramaturgi importanți Mihai Ispirescu, Radu F. Alexandru, Mircea M. Ionescu la actori ca Marius Bodochi, Olga Delia Mateescu și Claudia Motea.

Gala a marcat pulsul teatrului românesc actual, pe care Dinu Grigorescu îl cunoaște foarte bine, adăugând și Premiul editurii „Ghepardul”, care mi-a fost acordat pentru „performanță literară și editorială”, marcând faptul că sunt cel mai prolific scriitor român în viață, cu 114 cărți publicate, dintre care 11 au apărut numai în perioada pandemică 2020-2021. A fost o excepție. Am fost singurul „ghepard” prezent în turma de „rinoceri”.

Am spus la decernarea premiului care mi s-a acordat că Dinu Grigorescu este un bătrân de viitor. Are toate calitățile tinereții (energie, entuziasm) și experiența bătrâneții. Când va împlini 40 de ani, fiindcă viitorul îi va reda copilăria, va crea sigur un minister al culturii cum n-a mai avut nimeni și va duce România acolo unde îi este locul, în frunte, fiindcă adevărata cale a progresului este cultura.

Alt motiv istoric este prezența lui D.R.Popescu la această gală, care este, indubitabil, patriarhul teatrului românesc. La venerabila vârstă de 86 de ani, încă îl cred un bătrân de viitor. Îl cunosc pe „DR” de când am fost producător delegat al filmului Zbor planat (1980), scris de el. A fost o bucurie să ne revedem și să ne reamintim de Cele două orfeline, spectacolul de diplomă al fetelor mele, Mihaela și Gabriela, care l-au entuziasmat atât de tare pe „DR” încât le-a dedicat o piesă – Două surori, deja publicată, în care menționează la distribuție, în rolul surorilor, chiar numele fetelor mele!

Am trăit vremuri de neuitat în istoria teatrului românesc. Dinu Grigorescu a avut meritul că a făcut o istorie a golgotei sale teatrale și a contextului politic și cenzural. A fost o lecție-document. Mi-a părut rău că nu au fost studenți de la UNATC în sală, ar fi avut ce învăța.

Evident, un astfel de eveniment privat nu a avut reclama pe care o merita, să fi fost la el și un post cultural. Nu mai există o televiziune culturală, sunt numai televiziuni care se omoară după can-can-uri? Sigur, acestea nu aveau ce căuta fiindcă a fost un eveniment sobru, nu a fost cu dans, muzică și bufet, nici cu păruială sau „breaking news”, gen Gigi Fecali, cum cultivă în draci posturile ieftine de scandal. Ia să fi fost Loredana sau Mihaela Rădulescu, să vedeți afluență de certificate verzi! Lipsa de interes față de un asemenea eveniment, condamnă televiziunile din România.

Este foarte greu ca teatrul, cultura română în general, să mai recupereze terenul pierdut. S-a creat o prăpastie între puțina elită care mai există și grosul semianalfabeților cu internet care nu mai au nici o măsură. Cultura adevărată nu se poate face cu alde Badea și Esca, nici cu așa numita cultură „smart”, nici cu alte altoiuri de „fake profesionals”, un fel de caricaturi ale rinocerilor și gheparzilor adevărați. Un astfel de eveniment, cu cinstirea valorilor țării, ar fi trebuit să fie OBLIGAȚIA STATULUI. O țară fără repere culturale, modele pentru educație, nu poate avea viitor.

O atare recunoaștere a valorilor marginalizate de politruci și televiziuni, așa cum a făcut Dinu Grigorescu, nu este privită cu ochi buni de amatorii de senzații tari. Dar cred că senzație mai tare decât să-l vezi pe D.R.Popescu, înconjurat de zeci de artiști, nu există. Evenimentul a ținut peste 3 ore și D.R.Popescu a stat neclintit, a participat integral la el, față de mai tinerii de 80 sau 70 de ani care au obosit, au plecat acasă mai repede. De ce? Fiindcă au auzit că la sfârșit nu se dă nici un pahar de șampanie, fiindcă organizatorii de la Teatrul Național au interzis consumul de băuturi alcoolice. Nu era nici un „consum”, ar fi fost un gest simbolic, așa cum făcea și Ion Caramitru la Gala UNITER, când, la sfârșit, invita pe scenă toți premianții și ciocneau un pahar de șampanie.

A fost o trecere în revistă a forțelor actuale ale teatrului românesc. Oamenii de teatru nu stau, muncesc, se zbat, produc spectacole, caută să aducă bucurie oamenilor. Mi-aduc aminte de Claudia Motea care de o viață se zbate să realizeze pe scenă imaginea lui Brâncuși și a muzelor sale. Și a reușit! Și a fost acum și premiată cu elogii pe măsură. Și fiecărui premiant Dinu Grigorescu i-a făcut un portret din interior, acoperind cu argumente solide premiul acordat. Poate cârcotașii vor strâmba din nas, cine sunt aceste forțe? E Mircea M. Ionescu dramaturg? Sau Radu F. Alexandru?

Desigur, nu sunt Caragiale, nici măcar Puși Dinulescu, dar sunt dramaturgi. Cu ei defilăm. NU sunt alții. Este Mircea M. Ionescu un Ionesco al teatrului actual? Nu cred că este nici rinocer. El este mai degrabă „un șofer de taxi la New York”, deși a fost singura prezență cu papion. Cei mai mulți premianți erau îmbrăcați cam sportiv, însuși amfitrionul era în pantaloni de blugi, numai Ionescu avea papion roșu, parcă era Domnul Papillon din piesa Rinocerii, nemaivorbind de figura sa foarte rinocerizată. Rinoceri ai culturii nu prea erau. Un rinocer trebuie să știe să dea cu cornul. Așa cum a știut Mircea Dinescu. Sau cum știe Dragoș Pătraru de la „Starea nației”. Poate că Toca (Tocilescu) să fi fost un rinocer. Sau un Andrei Șerban. Dar nu Mircea Cornișteanu, încununat cu premiul „Opera Omnia” pentru regie. Nu, el este un fel de Bibicul teatrului românesc, mare meșter în caragialisme. Nici D.R.Popescu nu a fost un rinocer. Dar nici un ghepard. În CPEx nu se primeau gheparzi. În cultura română, puțini au fost gheparzi. Nici Blaga nu a fost, nici Eliade, nici Ionesco, Cioran sau Noica, puși de Occident în tabăra celor care au simpatizat cu Mișcarea legionară. Pentru mine singurul ghepard autentic, indiscutabil, este George Enescu. Iar dintre scriitori l-aș include pe Camil Petrescu.

O tentativă de ghepard viscontian a încercat Sergiu Nicolaescu în rolul Prințul Morudzi din filmul Orient Express (2004), o ecranizare după romanul aristocrat Prințul de Tudor Teodorescu-Braniște. Însă supremul ghepard rămâne Mihai Viteazul, și mă gândesc la momentul când pierde scaunul de domnie și colindă țara și Europa, să-și recâștige tronul. Perioada aceasta de singurătate și rătăcire este surprinsă genial de Nicolaescu în filmul pe care i l-a dedicat, cel mai bun film istoric din cinematografia noastră. Mihai este simbolul poporului român, un ghepard rătăcitor care bate la porți străine, fiindcă în țară i s-au închis toate porțile, cum spune Eminescu în Doina: „Și-i străin în țara lui”.

Eu am luat premiul la categoria „ghepard”, poate fiindcă am scris un lung poem intitulat Singurătatea ghepardului. De natura ghepardului mă apropie singurătatea și blazonul boieresc al grizilor șcheieni, protopopi de Brașov. Ghepardul preferă singurătatea, rinocerii, turma. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în lumea grizilor, dar am nimenit într-o perioadă a istoriei tare confuză, invadată de rinoceri, când am rămas uluit văzând cum literatura optzecistă, și nu numai, se făcea dând cu cornul! Fac parte mai degrabă din familia unor scriitori ca Jonathan Swift, Aldous Huxley și George Orwell. Dar, prin ultimele mele cărți, am părăsit complet terenul dystopic, fiindcă am descoperit ceea ce ei n-au imaginat, o utopie a unei noi geneze, generate de Dumnezeul Disident și de Armaghedon revelat. Cititorul din viitor o va trăi ca Homo Novus.

Dacă ar fi să comentăm astfel evenimentul premial, după criteriul Spiritului Critic, alta era situația. Dar acest eveniment a fost înainte de toate unul moral, de reparații morale și recunoașteri necesare. Și mă gândesc la momentul premierii lui Candid Stoica, un actor tobă de teatru, cu un umor tipic evreiesc, care ar fi stat bine în trupa lui Maia Morgenstern din spectacolul Stand-Up Lechaim! Dar era bun să facă echipă și cu comicii din „BD”.A fost un moment de umor, în care Candid, ca în poezia Candid de Horațiu Mălăele, ne-a spus anecdote de spirit și a strigat că este primul premiu pe care îl ia într-o carieră teatrală de peste 60 de ani (are 86 de ani). Acesta da rinocer! Oricum, e mai verde ca alții de vârsta lui. Iată o mostră de reparație morală, de condamnare a jocurilor de culise ale șefilor vremelnici, care sunt orbi la valorile de lângă ei.

Sigur, mi-a părut rău că nu am văzut mișcându-se noua generație, tinerii au lipsit, cu excepția lui Vlad Lungu, reprezentatul noii generații și mâna dreaptă a lui Dinu Grigorescu în bucătăria revistei „Rinocerul” și a editurii „Ghepardul”. A fost premiat ca „ghepard”.

Dar am spus că Dinu Grigorescu este un bătrân de viitor. Nu-mi fac griji. El îi transmite ștacheta lui Vlad Lungu și Alexandrei Ares, fiica sa. Viitorul e pe mâini bune. Și următoarea ediție se va face sigur fără mască și fără certificat verde la intrare! Doar cu Rinoceri și Gheparzi autentici, de care avem mare nevoie.

Grid Modorcea