Nichita Stănescu și profesorul lui

 

                                                                                    de Gheorghe Pârja

Ziua de 13 decembrie, de 38 de ani încoace, este o zi tristă pentru literatura română. S-a stins din viață, la doar 50 de ani, Nichita Stănescu, poetul care a dat o nouă direcție poeziei românești. Am o liniște împlinită că am reușit să-l conving să fie oaspetele Maramureșului, în acel octombrie 1979, la Sighetul Marmației și la Desești. După moartea poetului, satul de pe Valea Marei a intrat în sfera de interes a municipiului Ploiești. La Desești, Nichita a avut parte de primul gest de reverență, din țară, pentru memoria sa, prin inaugurarea Sălii care-i poartă numele. A fost inaugurată de criticul Laurențiu Ulici, fiind de față nume sonore ale literaturii române. S-a auzit în țară. Au început și în Ploiești, locul de naștere al poetului, evenimente majore, care poartă respectul valorii lui Nichita: deschiderea Casei memoriale, acordarea numelui poetului unor instituții de învățământ, dezvelirea de busturi din bronz.

La multe dintre ele am fost invitat să particip. Așa am cunoscut o parte dintre colegii de liceu ai poetului, dar și pe profesorul de limba română al lui Nichita, Constantin Enciu. S-a stabilit între noi o relație de prețuire reciprocă. De fiecare dată când ajungeam la Ploiești, îl căutam mai întâi pe domnul Enciu, deoarece mă fascina condiția lui de a fi fost profesorul de română al marelui poet. De fiecare dată aflam întâmplări care nu erau scrise în cărți. Curiozitatea mă iscodea pentru a desluși cum era Nichita în devenirea lui spre gloria poeziei românești. Am fost un norocos al reconstituirii. Profesorul Enciu m-a dus în clasa și la banca în care a învățat Nichita. O dată am avut doi martori celebri: academicienii Eugen Simion, coleg cu Nichita, și Nicolae Breban, prieten de o viață. Apoi, profesorul m-a dus pe o străduță cu case vechi, care au supraviețuit timpului.

Ulicioara pe care pășeam, pentru a ajunge la casa memorială, poartă numele poetului. Este în fosta Piață sârbească. Ce alăturare cu fratele de prietenie al lui Nichita, poetul din Valea Timocului, Adam Puslojic. Văd, apoi, o poartă micuță și un gard mai puțin înalt, care au constituit universul copilăriei lui Nichita. În curte, un bust al poetului. Casa și curtea sunt calde și primitoare. Și pomii în care se urca Nichita sunt la locul lor. Bătrâni, vânjoși și plini cu amintiri. Am trecut pragul casei. Este amenajată pentru a nu se uita nimic din parfumul vremii poetului. Mă așez cu profesorul Enciu pe prispa casei, loc minunat pentru depănarea vremii. Am avut ocazia unică să ascult povestea, nefardată, a unor momente din viața tânărului Nichita. Ultimul dascăl în viață al marelui Poet.

Care și-a făcut din predarea limbii și literaturii române un crez. I-a mai avut ca elevi pe actorul Toma Caragiu și criticul literar Eugen Simion. El însuși a fost studentul lui Nicolae Iorga, Dimitrie Caracostea și Alexandru Rosetti. “Cum era elevul Nichita Stănescu?”, îl întreb pe profesor, stând pe șatra ploieșteană. Îmi răspunde: „Clasa lui se afla la parter și el stătea în ultima bancă, pe rândul din mijloc. Ori de câte ori îl ascultam, răspundea calm, fără să se precipite. Nichita era modest, liniștit, visător. Nichita nu obosea să-și creeze mereu propria lume. Avea un cerc de prieteni. Cu ei discuta, cu ei glumea, în preajma lor își schimba opiniile. A simțit nevoia să se miște într-un univers personal, cu reguli impuse de el și respectate de alții. Avea un șarm care nu l-a trădat niciodată.”

Profesorul a urmărit cu bucurie evoluția lirică a elevului Nichita. Îmi spune: „Nu vreau să fac asociații cu alți mari poeți români, dar Nichita este, fără îndoială, unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii române contemporane. A murit prematur, dar a lăsat o operă considerabilă”. Profesorul Enciu recunoștea atunci, în anul 2009, acolo pe prispa casei părintești a lui Nichita, meritul colegului său, profesorul de istorie Nicolae Simache, de a intui, mai devreme, valoarea unică a lui Nichita, care-i spunea că poartă povara unui mare talent. Și va trebui să o poarte pe culmi. Pentru mine, profesorul de română al lui Nichita Stănescu a fost întruchiparea mentorului care și-a adorat ucenicul. Și s-a bucurat că elevul i-a luat-o mult înainte.

Cu profesorul am păstrat legătura telefonic. Dorea să vină în Maramureș, inclusiv la Desești, să vadă urma Poetului prin Nord. N-a fost să fie. S-a lămurit din cartea mea despre cele două călătorii ale lui Nichita prin Maramureș. Au onorat invitația, la Desești, scriitori ploieșteni, care au consolidat memoria poetului în Ploiești. Ei au dus imagini din Sala Nichita din Desești, și stau mărturie în Casa Memorială. Profesorul Enciu s-a stins din viață în anul 2016, la vârsta de 97 de ani.