Se apropie Crăciunul

 

Societatea consumului și a spectacolului ni-l vinde în toate formele posibile, furând din timpul trăirii lui creștine.

Ca de obicei în ultimii ani, frumusețea sobră și aerul sacru al sărbătorii sunt batjocorite de televiziunile comerciale care încropesc emisiuni cu moș-crăciuni bădărani puși pe bancuri proaste cu copii și mămici, crăciunițe mini recrutate cu ora din cine știe ce baruri pentru a dansa lasciv în jurul Moșului, folcloriste botoxate gata să facă piruete pe ritmul tot mai săltăreț al noilor "colinde". Sumedenie de produse și servicii ni se vând "de Crăciun". Există, desigur, suficient public dispus să guste producțiile de gen, altfel nu ar fi difuzate, iar să ceri unor televiziuni orbite de rating și populate de jurnaliști fără școală și morală să respecte sărbătoarea e prea mult. În diverse cadre ale industriei divertismentului apar chiar și unii preoți cu probleme de înțelegere a misiei, un soi de prestatori artistici mai prieteni cu scena decât cu altarul. Am văzut grupuri muzicale cu soliști în sutană care se maimuțăresc actoricește și al căror repertoriu începe cu o priceasnă și se încheie cu "Mărie, Mărie!".

Evenimentul fundamental al copilăriei mele, ca de altfel, cred, al tuturor copiilor Maramureșului rural era Crăciunul, când simțeam că satul se unește cu Cerul, iar noi deveneam personaje în povestea Nașterii. Colindatul nu era doar o bucurie a Crăciunului, era și o sarcină care trebuia îndeplinită. Tocmai de aceea luam lucrurile foarte în serios. Ne adunam pentru repetiții cu două săptămâni înainte de Ajun, aflam dacă au apărut colinde noi pe care le adăugam repertoriului cunoscut. Toată lumea trebuia să știe versurile cap-coadă. Cum-necum, unor colinde li se adăugau în anumiți ani strofe noi care prelungeau șederea la case, dar nimeni nu comenta, colinda nu era din lumea asta așa că le învățai și gata. Darul ("ptiez" îi spune în satul meu), trebuia meritat, de aceea colindam cu multă însuflețire. Eram bucuroși când gazda, mulțumită, ne cerea (chiar dacă ne întârzia) să mai cântăm o colindă. O făceam cu aceeași însuflețire văzând că efortul nostru este recunoscut, nu conta că a doua zi rămâneam fără glas. E drept, la casele unde primeam bomboane mai speciale (nicăieri nu se dădeau bani), se întâmpla să ne mai prezentăm o dată, cu o altă colindă, firește, primindu-ne meritat darul sub zîmbetele îngăduitoare ale gazdei. Chiar dacă pe uliți ne mai hârjoneam, mai râdeam, odată ajunși la casa de colindat deveneam brusc serioși, solemni de-a dreptul pentru că începea ceva perceput ca sacru, ceva cu care nu te joci, cu care nu glumești.

Veștii celei mari și întâmplărilor din jurul ei nu îi poți asocia decât un anumit comportament.

N. Steinhardt (monahul Nicolae), care a avut bucuria de a asculta ani la rând colindători la Mănăstirea Rohia, spunea undeva că dacă printr-o întâmplare ar dispărea toate textele privitoare la creștinism, acesta ar putea fi recuperat, recompus din subiectele colindelor românești. Convingerea strălucitului intelectual (evreu trecut la creștinismul de expresie ortodoxă) riscă să devină inactuală pentru că astăzi se colindă tot mai mult despre Crăciun, despre sărbătoare și mai puțin despre evenimentul care a generat sărbătoarea. Avem tot mai puțini colindători și tot mai mulți soliști, interpreți dornici să se expună și nicidecum să transmită. "Colinde" cu subiecte în care predomină bradul, cadourile, moșul, iarna iau locul celor cu subiect religios, uitându-se că rostul colindei este de a duce vestea Nașterii. Crăciunul devine tot mai capturat de un spirit laic care tinde să îl închidă în decorațiuni, cadouri, zorzoane, lumini, mult zgomot și multe urări. Sau poate nu e așa și tot ce văd eu e doar percepția unui nostalgic.

 Ioan GHERGHEL