de Gheorghe Pârja
Suntem asediați cu știri care ne scot din matca
firii. Cei care au petrecut ceva vreme prin această viață pot face deosebirea
dintre înțelepciune și sensibilitate. Suntem martorii unor curente care refuză
trecutul istoric, cultural și de orice fel. Eu, venind dintr-o cultură
suficient de consolidată pentru ființa mea, îmi pun suficiente întrebări cu
rostul acestor avalanșe de idei. Rămân pe colina mirată a lumii. Mi se oferă
viziuni așa- zis progresiste referitoare la droguri, migranți, eutanasie și
alte probleme sensibile ale societății în care trăim. Nu ai cum să rămâi
indiferent. Care-i salvarea? Pe cine te sprijini să nu cazi?
Eu am la îndemână familia, prietenii adevărați,
cărțile, lumina zilei și trecutul în care mă oglindesc. A, să nu uit, munca
zilnică. Mama ne spunea că lucrul făcut cu plăcere te ferește de tristețe. S-a
întâmplat să fie și așa. Ziceam de cărți. Recent am cumpărat cartea „Despre
consolare” (Editura Trei, 2022) a lui Michael Ignatieff, scriitor și istoric,
acum profesor la Viena. Cercetez cărțile autorilor străini, deoarece de acolo
vin teoriile care ar dori să ne ascundă trecutul. Omul este suficient de
înțelegător față de frământările acestui timp. Și abordează cu luciditate
raportarea omului de astăzi la trecut.
Ne temem de viitor, cu toate închipuirile greu de
înțeles, dar și mai greu de priceput. Spune autorul: „Suntem nesiguri în
privința viitorului. Mulți dintre noi nici nu-și fac speranțe legate de viitor,
în parte din cauza războiului, agresiunii din partea puterilor imperiale. A
crizelor. Locul în care trebuie să ne căutăm speranța este în trecutul care ne
poate pansa prezentul.” Da, cred și eu, trecutul nu este o dezertare la viața
cotidiană, nici o abandonare a zilei de mâine. Este tocmai forța de a avea
pașii mai siguri spre viitor. Și atunci de ce ni se induce ideea că trecutul nu
are rost? Eseul profesorului pune în evidență că omul de astăzi are mare nevoie
de consolare. Și nu în ultimul rând de consolarea religioasă.
Important este să crezi în aceste tradiții, care au
puterea de a ne oferi experiența prin cuvintele lor. Să nu uităm că înaintași
de-ai noștri au trecut prin întâmplări mult mai crâncene decât noi. Acum, în
vecini, oamenii mor nevinovați, copiii se săvârșesc din viață, așezările sunt
în ruină. Aceste tragedii devin imediat trecut. Oare el trebuie uitat? Nicidecum.
Ni se amintesc ritualurile de înmormântare, ritualuri vechi, care se diluează,
ori se pierd. Pe la noi, ele se mai păstrează ca un semn al consolării
sufletului. Apoi se caută fel și fel de manevre pentru a îndepărta oamenii de
biserică. Marile cărți creștine, și nu numai, ne învață să nu fim singuri.
Să nu uităm, spune profesorul, că noi suntem
moștenitorii tradițiilor religioase. Și ne aduce aminte de o poezie a lui Dylan
Thomas, în care este celebrul vers: „Să nu pășești smerit spre noaptea mare,
Ridică-te-mpotriva luminii care moare.” Cartea studiază cazurile de consolare,
în care cuvintele nu sunt suficiente. Dar extrem de necesare. Atunci intervine
îmbrățișarea, miracolul atingerii umane, un alt fel de afecțiune. Apoi autorul
nostru propune muzica, cântarea ca mijloc de consolare. Există și lucruri pe
care nu le putem face unii pentru alții. Acestea sunt rănile sufletului, care
nu dor, ci ne țin trează memoria consolării. Mulți am trecut prin experiențe
umane duse până la limită. Cum ar fi pierderea părinților. Aici tocmai
ritualurile legate de aceste întâmplări nefericite ne pot mângâia, consola,
întări. Și atunci de ce trebuie să renunțăm la ele?
Cum ne bulversează teoriile de la Davos, sau din
alte centre ale lumii! Noi, cei care nu am renunțat la cultura în care am fost
crescuți și educați, putem să ne salvăm. Se spune că principalele instituții
tradiționale ale consolării și-au pierdut influența asupra omului. Nu cred până
la capăt. Cred că instituția Bisericii este un colac de salvare pentru suflet.
Deși Bisericile au devenit un loc sfânt, des atacat, cred că sentimentul
religios este prea adânc sădit în om ca să poată fi izgonit așa ușor. Limbajul
religios care ne face să suportăm mai ușor suferința, frica, alienarea ne stă
la îndemână. De pildă, Psalmii parcă se adresează direct fiecăruia dintre noi.
Am semnalat această carte cu undă terapeutică,
consolatoare, tocmai pentru a arăta că și în zonele unde se croiesc alte lumi
mai sunt voci care ne încurajează că ceea ce noi încă mai avem nu este desuet.
Vorba unui înțelept: să fim optimiști în vremuri grele și să păstrăm pesimismul
pentru când ne va fi bine! Autorul ne reamintește că nu suntem primele
generații confruntate cu disperarea. Nu doctrinele, ci oamenii ne consolează.
Da, cartea este un folositor îndrumar pentru a ne arăta cum ne consolăm unii pe
alții, într-o vreme a derutei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu