de Gheorghe Pârja
Trăim vremuri extrem de lunecoase când este vorba de
cinstirea personalităților istorice care au pus cărămizi la devenirea noastră
ca țară. La începutul acestui an, s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui Iuliu
Maniu și 70 de ani de la sfârșitul lui tragic în închisoarea din Sighet. Un bun
prilej de a ne aminti, în termeni reali, de figura aparte a acestui politician
român. Știu că a fost un Apel adresat principalelor instituții ale țării – de
la Președinție, la Parlament, de la ministere, la Biserici, pentru a declara
anul 2023 – “Anul Iuliu Maniu”. Nici un răspuns! Este anevoios să cinstești un
om politic în aceste vremuri. Și evenimentele de răscruce ale Neamului sunt
sfidate de unii politicieni.
Când se aduce vorba de Unire, unii politicieni
părăsesc Parlamentul. Ba am citit mai multe cuvinte grele, scăpate de sub
control, la adresa bărbatului politic care a fost Iuliu Maniu. Eu mă întorc la
vocea documentelor interpretate de istorici, care configurează o puternică
personalitate istorică. E adevărat, din perspectiva timpului nostru, faptele
lui pot avea nuanțe de interpretare, dar dominanta vieții lui a fost Unirea
Transilvaniei cu Țara Mamă. Reproduc acest text, care face parte dintr-un
discurs al lui Iuliu Maniu: „Onorată Adunare Națională, Istoria ne-a învățat să
credem în adevărul cuvintelor, că n-ai să aștepți nimic de la împărații
străini, nici de la fiii altor neamuri. Bine poți să aștepți sigur numai de la
propriile tale puteri. Dovedindu-ni-se acest adevăr peste orice îndoială,
datoria noastră nu poate fi alta decât să cercetăm cu cea mai mare grijă unde
găsim întreaga forță proprie care ne poate menține în viitor și ne poate
garanta mărirea și gloria Neamului pentru totdeauna.”
S-a născut în 8 ianuarie 1873, la Bădăcini. Pe linie
paternă se înrudea cu Simion Bărnuțiu, iar de pe cea maternă cu familia
Coroianu. Mama fiind fiica vicarului greco-catolic Demetru Coroianu. Jurist de
profesie, cu studii la Viena și Blaj, intră în politică alăturându-se Partidului
Național Român, al cărui președinte a fost, apoi președinte al Partidului
Național Țărănesc. Alături de George Pop de Băsești a fost unul dintre
artizanii Marii Uniri. A fost un om politic cu convingeri solide. Multe
episoade de ținut minte are biografia sa. Să nu uităm că în volbura Primului
Război Mondial, locotenentul Iuliu Maniu a condus și administrația Vienei,
afectată de disoluție. Și a venit năvala schimbării după Al Doilea Război
Mondial.
Noua putere instalată la București, cu tancuri sovietice,
a trecut la prigoana foștilor demnitari din perioada interbelică, unii
făuritori ai Unirii celei Mari. Așa, Iuliu Maniu ajunge în închisoarea din
Sighet, unde moare la 5 februarie 1953. Se presupune că a fost aruncat într-o
groapă comună. Un sfârșit cumplit, un mormânt necunoscut. S-au făcut cercetări,
dar nimic concludent. Dar să vă spun o poveste cu Iuliu Maniu. În perioada mea
sigheteană, am cunoscut un personaj care spunea că a fost în conducerea
închisorii. Cei tineri ne adunam în jurul lui să ne descuie taine din
închisoarea în care a murit o parte a elitei politice, științifice și culturale
românești. Cumplită adresă a morții pe trupul Maramureșului Istoric, cu care nu
aveam cum să mă împac.
Personajul de care spuneam pretindea că știe cum a murit
Iuliu Maniu și cum trupul i-a fost dus spre un loc de pierzanie. Ne spunea omul
că Iuliu Maniu a murit în celulă, a fost pus într-un sac și târât pe treptele
pușcăriei. Afară îl aștepta o căruță trasă de un cal. Ploua cu găleata. Trupul
lui Maniu a fost pus într-un sicriu. Căruțașul a pornit spre locul numit astăzi
Cimitirul Săracilor. Era noapte, iar în hurducăturile căruței trupul lui Maniu
a căzut pe drum. După o vreme, căruțașul a observat că lipsește mortul. S-a
întors, l-a pus din nou în căruță și a plecat spre ultima destinație.
Personajul de la care știm povestea ne mai spunea că
trupul lui Maniu ar fi fost pus în țărmul râului Tisa, ca să poată fi dus de
apă. I-am spus povestea asta istoricului Marius Oprea, când a fost la Desești,
istoric care s-a ocupat de descoperirea osemintelor marelui bărbat. Nu a exclus
varianta povestită de acel personaj. De altfel, narațiunea circula prin
Marmația la ceasuri de seară. Pentru mine, rămâne un episod tragic din istoria
acestor locuri. Am avut șansa să-l cunosc, la București, pe N. Carandino,
ultimul coleg de celulă cu Maniu. Era discret și reținut în mărturisiri. După o
vreme, aflând că am legături cu Sighetul, mi-a spus episodul cu batista, care
i-a șters sudoarea morții lui Iuliu Maniu.
Care rămâne un mare bărbat al istoriei noastre. De
aceea am scris această amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu