Dumitru CERNA: Trupul și sângele Poemului

 

Cu un titlu mai mult decât sugestiv UCRAINA CREDE ÎN LACRIMI (Casa Cărții de Știință, 2022), Dumitru Cerna alege, prin cartea poemelor sale însoțitoare,calea cea mai sigură de a atinge corzi sensibile, rezonând într-un context contemporan cumplit, care ne avertizează că suntem la cea mai mică distanță posibilă de declanșarea unei catastrofe mondiale.

Poetul simte presiunea brutală a realității dramatice din imediata preajmă, fiind adeptul unui ton confesiv care trădează o sinceritate absolută, ca reflex al unui profund sentiment de fraternitate și de iubire netăgăduită, față de cei aflați în volbura unei istorii nemiloase.

Deși, aparent, am putea să considerăm că UCRAINA CREDE ÎN LACRIMI este un volum de poezie religioasă, în sensul propriu al cuvântului, de fapt avem de-a face cu o carte a teologisirilor lirice    în care, adesea, „se aude Iisus gângurind”, căci autorul, nu la întâmplare, l-a ales prefațator al volumului său, tocmai pe Ioan Chirilă, unul dintre cei mai de seamă teologi ai ortodoxiei românești contemporane.

Citind cu atenție poemele lui Dumitru Cerna, mi-am adus aminte de Chateubriand, care în lucrarea sa „Memorii de dincolo de mormânt” spunea că moartea nu este altceva decât o glorioasă schimbare la față. Pornind, oarecum, de la această fabuloasă glosă a lui Chateubriand, constatăm că autorul merge mai departe și sapă adânc prin cotloanele misterului existențial, ajungând la concluzia uluitoare că „Moartea este frumoasă doar în linare” căci altfel „zdreanța roșie din haina” ei e doar un „steag victorios al deșertăciunii”.

Creația lui Dumitru Cerna din această etapă este lacrimă și bucurie, revoltă și împăcare, deopotrivă, în care „războiul împotriva/ sanctității Vieții”, „rătăcește/ luându-se la harță cu Moartea”, conflictul din țara vecină devenind pentru autor o rană deschisă proiectată pe retina memoriei sale afective, căci „deasupra tancului, ca aburul însoțitor al nădejdii” plutește „plânsetul îmbătrânit al copilăriei” sfârtecate de neîndurare.

Tocmai de aceea, discursul poetic refuză orice artificiu, orice gest teatral, poezia devenind aici o depoziție în favoarea unei umanități suferinde, o oglindire a sinelui în care voluptatea rostirii adevărurilor devine pentru autor un miraculos fel de a fi.

Utilizând un limbaj poetic de o mare încărcătură emoțională, apelând uneori chiar la metafore fruste, autorul abordează un registru grav, dar în același timp și melancolic, în care „peste Ucraina s-a abătut/ vraiștea Golgotei”, „conflagrațiile au vuiet de tsunami”, caii mor „cu boturile fulgerând”, orașul Mariupol devine o “pasăre oprită în zbor/ jumătate Maică/ jumătate văzduh”, iar “pe pământ se lasă eclipsele/ sărăcindu-l” !

Printr-un permanent ritual de afectivitate lirică, autorul reușește să meargă cu sufletul acolo unde nu poate să ajungă cu pașii, reușind să retrăiască în chip lăuntric drama unui popor peste care „ninge cu Moarte”, iar „ninsoarea nu mai vestește/ sărbătoarea Nașterii/ ci/ sfâșierea ieslei” și să vadă cum „din pământul sfârtecat/ prin metalul încă arzând/ al unui blindat/ a răsărit/ firul de busuioc”, adică fărâma de speranță care „poate revigora ținutul Morții” prin simpla, dar „sublima Lui (Iisus) arătare”.

 Poeme ale presimțirii tainelor și ale veșniciei, în care „lespedea coborârii și/ murmurul rugăciunii/ te însoțesc spre camera de sus/ a Cinei celei de taină” acestea sunt împrăștiate în chip simbolic, de către autor, pe câmpul barbar de luptă, într-un răstimp al pătimirilor însângerate, în care „dincolo de plâns/ este susurul plânsetului”, spre însoțirea celor ce își apără patria, adesea, poate zi de zi, cu prețul vieții.

„UCRAINA CREDE ÎN LACRIMI” este, totodată și urcarea poetului spre împăcare, deoarece, în accepțiunea lui Dumitru Cerna, aceasta nu se poate realiza sub nicio formă lutnic, adică rămânând cu sufletul, aici, în sfera materială a viețuirii pământești. Împăcarea are pentru autor o dimensiune transcedentală și presupune trei etape distincte – împăcarea cu sine, împăcarea cu ceilalți și împăcarea cu Dumnezeu.

Abia după ce toate aceste etape sunt parcurse, poetul este cu adevărat pregătit și capabil de a lua parte la marea împăcare a popoarelor și a lumii, care se realizează empatic, dar și ființial, doar și numai prin POEZIE!, căci „Calea spre Poem este jertfelnică” iar „trupul și sângele Poemului devin cuminecătură”. Iată deci, cum, pornind de la tragedia războiului din Ucraina, printr-un veritabil exercițiu de înțelegere superioară a lucrurilor, dar și prin rafinatul său talent literar, poetul ajunge să redefinească într-un chip transfigurator moartea și poezia:    moartea –bucurie alinării și poezia – împărtășanie a împăcării.

Așadar, la fel ca și rugăciunea, poezia reprezintă pentru Dumitru Cerna esența viețuirii sale întru spirit și de aceea, ea devine pentru autor spațiul sacrosanct al împăcării dar și văzduhul miraculos în care, toți poeții lumii se caută frenetic, strigându-se din stea în stea, până când se zăresc.

MARIUS ȚION