ELENA CLAUDIA DRUGĂ CER, DIN CER, BUNĂTATE

 

(semnal editorial; autor Vasile Bele)

 

Azi, voi cere, „… din cer, bunătate”, pentru a se împlini porunca biblică: „dați, Cezarului, ce-i a Cezarului!”. O știți, cu siguranță! Am să încerc, atât cât îmi este cu putință, să semnalez apariția editorială a volumului „Cer, din cer, bunătate”, apărut la Editura Cartea Ta, Oradea, 2020, ISBN 978-606-94675-9-6, 108 p., autor Elena Claudia Drugă. Am citit volumul și, precum alte volume și alți autori, se arată interesant. Poezii de factură clasică, rezonând mai mult sau mai puțin cu realitatea cotidiană, îți stârnesc interes pentru lectură.

            Nimic nu este întâmplător sub soare, zice o vorbă! Această vorbă se potrivește autoarei, pe care nu o cunosc personal, dar pot spune că se află la început de drum înspre literatură. Foarte bine. Scrie cu patos. Aș zice că scrie și cu o oarecare naivitate, dar nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu scrie copilării și nici copilărisme. Scrierea-naivă aș declara-o poezie-apel la… bunătate, precum, bunătatea din titlul volumului.

Probabil, de aici vine titlul acestui volum… „cer, din cer…”. Întrebare: oare să mai fi cerut, până acum, cuiva, ceva, și nu s-a rezolvat? Poate da! Poate nu! Dar, faptul că, cere-Cerului, nu este o cerere oarecare. Este, de fapt, poate ultimul lucru și loc, de unde mai poate să vină soluția cererilor ei.

Volumul și poeziile sunt marcate de o profunzime pe care chiar și eu o bănui. O profunzime aparte, soră cu naivitatea, soră cu credința, cu rugăciunea, cu clopotul vestitor al zilei, cu Biserica Mireasă.

            Nu o scriere naiv-copilărească, ci una cu responsabilitate. Responsabilitatea unuia care a trecut prin viață, care știe „mejda” dintre bine-rău, alb-negru, lumină-întuneric, dintre pământesc-nepământesc, dintre puterea lui Dumnezeu și răutățile lumești. Deci, cu siguranță nu povestim de cineva/ceva imatur. 

            Se vede o oarecare experiență dar și o provocare… o provocare a vieții, pe care ea, autoarea dorește să o depășească. O vom susține și îi vom aprecia micile creații cu o tematică diversificată. M-a atras titlul volumului… „Cer, din cer, bunătate”. Doamne, cât de frumos! Și  cât de adevărat, pentru că de-acolo, ne vin toate… din cer, de la Bunul și Dreptul Dumnezeu.

            Nu afirm că am în față o scriitoare doar de factură tradiționalistă, dar cred că este o credincioasă, cu frică de Dumnezeu Tatăl, care își dorește o lume mai bună, mai sinceră… așa cum, poate (și așa ar trebui să fie!), ne-o dorim fiecare din noi. Ne-o dorim, dar, oare, facem ceva pentru a o avea așa? Mai mult sau mai puțin…

„Cer, din cer, o viață bună,

Dar în cer fulgeră, tună”,

zice autoarea, undeva, într-o strofă din poezia „Cer, din cer”, (p. 5), parcă știind că din cer se văd toate pe pământ… Așa și este… toate se văd! Cu rele, cu bune. Din păcate, dar nici nu aș vrea să credeți că am preluat rolul judecătorului pământesc, sunt prea multe rele și prea puține bune. Vinovații? Toți! Cu toții…

            Și-atunci, vine, novicea-autoare și, parcă, trage un semnal. Parcă, ar vrea să se/ne întrebe: „până când atâtea rele?”. O face într-o formă sau alta, nu așa, direct. Poemul „Inimă”, (p. 7), este iar un exemplu. Este, în fapt, inima unui „nepregătit-pregătit” pentru viață, a unuia care încă speră într-o lume curată și bună, cinstită și sinceră:

„Inimă… atâtea ode, poezii, romane și povești

Ți s-au dăruit ție, dar tu încă nu ești

Pregătită de război, nici măcar de luptă

Aștepți miracole, dar uiți, c-o pagină e ruptă”.

            Îmi place poezia „Dragă răsărit”, (p. 6), pe care mi-o închipui o scrisoare, adresată soarelui aflat în răsărit și scrisă de unul care se bucură de această zi, cu toată inima, dar care, nu își dorește, în această zi, să atingă idealuri, irealuri, dimpotrivă, vrea doar, nici n-o să credeți… simplitate – o lume simplă, „locuri curate”, speranță și magie, „bucurie”… iată, strofa:

„Dragă răsărit, sper într-o magie,

Să îmi fii aproape, să-mi dai bucurie.

E greu de găsit, e atât de rară,

Mai e doar o clipă și o să dispară.

 

Lasă-mă, te rog, să cred în minuni,

Că există oameni, iubitori și buni!

N-aș vrea să devin cu suflet de piatră,

Să aparțin parcă, de la cort, din șatră”.

            Aici, nu mai poți vorbi despre naivitatea unui copil. Avem un matur, care mulțumește răsăritului că i-a dăruit această zi. Cu toții am putea face acest lucru. Și cum o putem face? Prin rugăciune! Autoarea, alăturat rugăciunii, găsește curajul de a se adresa cuiva, prietenește, unuia care ar putea-o ajuta, într-o formă sau alta – răsăritul. Frumos. Acest răsărit de zi, de soare, de viață, nu are nicio vină, pământeștilor pricini și răutăți. Din punctul de vedere al autoarei, răsăritul este salvarea cotidiană.

            Încadrez poemele la cele cu tentă religioasă. De ce, cu tentă, religioasă? Cu siguranță o să mă întrebați… Pentru că, ele, poeziile, sunt adresate Cerului și celor de-acolo, din Cer. Poezii-rugăciune. „Doamne, care le poți pe toate, atât îți cer… eu, umilul rob al Tău, dar nu-mi da osândă. Iartă tuturor, „precum în Cer, așa și pe pământ!”. Trimite bunătate, fericire, iubire Nu vi se pare că avem tenta religioasă?

            Iată, alt exemplu, care-mi vine în sprijin:

„Dacă eram cu frică diafană și fără de credință,

Găseam măcar în vis, stropi de făgăduință”,

din poemul „Dacă era…”, (p. 9), cu un final excepțional, cu o asumare, cu responsabilitate și credință:

„Dacă era, erau, eram, oricând, oriunde și oricum,

Orice poveste-a fost, oricum, eu mi-o asum”.

            Autoarea, după scrisoarea către răsărit, cheamă stelele, nu una, nici două, nici trei… ci, cinci - „Cinci stele”, care să îi fie ajutor și călăuză, în labirintul lumesc. „Cinci stele”, (p. 10), fiecare cu puterea sa – norocul (steaua cu noroc), zâmbetul (steaua care „nu mă lasă să fiu tristă”), steaua iertării și a îmbrățișării („îmi dă grija pentru suflet și iertarea”), puterea („cea de-a patra cu putere”) și, în fine, cea din urmă, steaua cu numărul cinci - „îmi dă frica de urât și de viață grea”).

            Antonimul trecut-prezent îl găsim în poemul: „O clipă”, (p. 11):

„Clipa ce desparte trecutul de present

e-o graniță impunătoare,

plină de lacrimi și regret”.

- antonimul prieten-dușman, îl găsim în poemul „Te iubesc, prostuțo!”, (p. 12: 

„Timpul ce-mi va fi? Prieten sau dușman?

Ziua o s-o simt, lungă cât un an?”.

Dacă tot vorbim de antonimele din lirica Elenei C. Drugă, nu putem trece cu vedere: alb-negru, frumos-urât, sărman-bogat, blând-crud:

„Viață! Ești doar una, fii un pic mai blândă,

Nu mai sta cu bățul după gard la pândă.

Viață! Viață dragă, nu fi așa crudă,

Lasă-ne iubirea, fără multă trudă!”,

(„Viață…”, p. 25).

- bine-rău:

„Dacă-i bine, dacă-i rău,

Ce-ai făcut de capul tău.

Dacă-i roșu, dacă-i verde,

Oricum, nimeni nu mai crede”, („De la dulce ne stricăm…”, p. 27), sau, aceeași poezie, strofa următoare:

„Nici în rău, dar nici în bine,

Ei cred doar ce le convine.

N-au nici umbra luminoasă,

Se pitesc la ușa roasă”.

            Sau antonimie? Clar, folosirea antonimelor este evidentă. Și, încă un exemplu, relevant – antonimul prietenie/prieten-dușmănie/dușman:

„Văd des intenții pline de răzbunare,

Dar mi-acopăr ochii cu floare de cicoare.

Văd cum prietenia se transformă-n dușmănie,

Însă-mi pun pe răni multă alifie…”.

            Și exemplele pot continua. Am remarcat, câtă autenticitate dau aceste antonimii,  versului și autoarei. Vă las pe dumneavoastră să le descoperiți pe următoarele. Mie acestea mi-au fost de-ajuns să mă conving de faptul că autoarea este, în fapt, una de factură complexă.

Dar de trilogiile următoare ce veți zice?

- trilogia „a fi, a cere, a avea”, „E bine să fii, să ceri și să ai, o dată în viață”, din poemul „O dată în viață”, (p. 55);

- „a spera, a ierta, a găsi” - „E bine să speri, să ierți, să găsești, o dată în viață”, idem supra;

- „a ști, a cunoaște, a ajuta”, - „E bine să știi, să cunoști, să ajuți, o dată în viață”, idem supra;

- „a șterge, a arunca, a ignora”, - „E bine să ștergi, să arunci, să ignore, o dată în viață”, idem supra;

- „a căuta, a ridica, a relua”, - „E bine să cauți, să ridici, să reiei, o dată în viață”, idem supra;

- „a sparge, a lovi, a goni”, - „E bine să spargi, să lovești, să gonești, o dată în viață”, idem supra:

            Cu siguranță, trilogii mai găsim, depinde de fiecare din noi cum le vedem și la ce ne raportăm, atunci când vorbim despre trilogii, nu? Dacă vorbim de interdicții, ce ați zice de următorul exemplu de trilogie format din… sintagme, din poezia „E interzis”:

„… să intri cu bocancii într-o viață străină” / „… să uiți de oamenii ce te-au iubit” / „… să mergi pe cioburi de oglindă”. În acest context, aș face o propunere - a se vedea poezia „Focuri”, de unde am mai putea da un exemplu de trilogie, formată din sintagmele: „Sunt focuri…”,  „… ce nu se mai sting” / „… care cad din cer” / „… ce au ars de mult și ultima chemare”… 

     Oare despre ce povestim? Simplitatea poetei? Cu siguranță, nu! Elena Claudia Drugă – un poet actual, al actualului, al lumescului ce ne înconjoară, al originalității de exprimare, un poet al religiosului din noi… sau feminizată exprimarea, (pentru a nu da apă la moara cârcotașilor!) – o poetă actuală, a clipei prezente, a lumii în care trăim și respirăm, o poeta originală.

            Deocamdată, atât, lăsând și altora posibilitatea de a recenza/semnala această carte, care nu este altceva decât un dar, un răspuns la cererea, făcută de către autoare, Cerului, Divinității. Un răspuns din Cer către sufletul autoarei. Este o eliberare. Este o realitate de care am vrea să fi cuprinși – o lume mai bună, mult zâmbet, sinceritate absolute, „stop-ură”, „stop-minciună”, „stop-nedreptate”…

            Folosind sintagma „cere și ți se va da!”, acestei autoare, chiar i s-a dat – har și talent. Finalizez, oarecum, standard – parafrazând - „carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”, dar, mare atenție, „carte frumoasă, să ai parte de cititori pe măsura sufletului tău!”. De aici încolo, să vorbească noblețea din sufletul autoarei, eu mai citez o strofă, extraordinară:

„Nici eu nu-s ca ieri, nici mâine ca azi,

Nu ne găsim locul, ca niște nomazi.

Ne dorim să ne crească rădăcină,

Dar, probabil, pământul e de vină!”, („Niște nomazi”, p. 56).

 

Vasile Bele, Chiuzbaia (MM), 28 ianuarie 2023

Membru U.Z.P.R., Filiala Vâlcea;

Membru L.S.R., Filiala Cluj-Napoca;

Președinte ASCIOR – ARIA Maramureș;

Asociația Scriitorilor din Maramureș.