Meta-poetice
Părinţilor şi fratelui Vasile
***
Trece o femeie strada,
cu un mers legănat, ca o frunză în vânt,
îmi pare că s-a întors
mama mea pe pământ,
exact cum o vedeam în pruncie,
îngândurată şi nemuritoare;
această iluzie mă salvează
şi azi de plâns şi uitare.
Şi suus, de tot suus,
îl ia pe tata de mână
şi pe unde nu este apus,
îl duce cu ea la cină;
împreună cu ei – fratele!
prea devreme sedus
să numere nesfârşitele nopţi
şi zile ce nu-s…
***
clipa de fericire
ca stropul de rouă,
ca lacrima,
la atingerea vântului
se usucă;
rămâne un sigiliu de sare
adânc înrămat între pleoape,
care nu se topeşte
şi nu se usucă,
ci creşte.
***
brumele dimineţii
şi iarba în răsfăţ,
prefigurează mersul amiezii de vară;
seara încercănată
de soarele în stingere
aşteaptă şiragul de stele
noaptea pândeşti un vis
care să te facă învingător
împotriva fricii.
***
Uneori oamenii sunt
ca păsările –
uită de ei şi cântă;
şi păsările uneori
sunt ca oamenii –
lasă în zbor
amintiri de neuitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu